Valea Loirei - despre castele, regi, vânat şi vinuri bune
Valea Loirei (sau a Loarei cum scriu unii) este una dintre destinatiile de vacanta pe care ai avea tendinta sa le amani pentru o varsta mai inaintata. Adica am auzit persoane care spuneau ca o vacanta pe valea Loirei e boring si ca si-o rezerva pentru batranete fiindca, la urma urmei, castelele Frantei s-au ridicat acum mai bine de vreo 500 de ani si tot acolo sunt si vor fi si in urmatorii 500.
Altii insa, printre care am decis cu bucurie sa ma numar si eu, cred ca valea Loirei poate fi oricand o excelenta destinatie de vacanta. Nu neaparat datorita castelelor ci a intregului “concept” ambiental, care include, paduri pline de vanat, vinuri de cea mai buna calitate, mii de feluri de branzeturi si oameni civilizati si prietenosi, care trimit la colt zicala (de multe ori adevarata) care spune ca “Franta e o tara minunata, pacat ca-i locuita”. Asa ca, timp de o saptamana, am stabilit cartierul general la Nantes (care e undeva in capatul de vest al Loirei) in ideea de a scotoci un pic imprejurimile, incluzand aici si doua excursii la Oceanul Atlantic, in cateva dintre statiunile care ii fac pe francezi sa uite uneori ca exista Coasta de Azur si ca au o alternativa echivalenta in Bretania.
Pentru ca sofatul din Bucuresti pana in Hexagon ar fi avut darul de a ruina din start orice pretentie de relaxare, si asta mai ales din cauza drumului pana la una dintre vamele din Romania, am decis ca varianta optima este inchiriatul unei masini la fata locului, adica imediat dupa iesirea din aeroport. Rezervasem cu cateva zile inainte o masina la Europcar, una dintre companiile renumite pentru acest gen de servicii. Nu stiam insa daca e renumita in rau sau in bine, cert e ca Audi-ul rezervat pe net s-a transformat intr-un VW Golf si o fluturare din gene a pitipoancei de la biroul de inchirieri: “Nu avem aici masina solicitata de dvs. Daca nu mai vreti masina, mergeti la Hertz. Sau daca vreti musai A3-ul, incercati in oras, la unul dintre birourile noastre. Dar nu garantam ca au”. Dupa ce s-a indurat sa ne faca o reducere (era, totusi, alta clasa de masina), am incheiat unicul eveniment neplacut al sejurului, cu mentiunea ca Golful era aproape nou (10.000 km la bord), foarte bine dotat si ca dupa o saptamana de parcurs circa 3000 de km, timp in care a plouat de cateva ori, era la fel de curat ca la inceput (dar asta e o alta discutie).
Fiindca as vrea ca post-ul de fata sa fie oarecum un ghid pentru cei care aleg valea Loirei in cautarea exit-ului din mizeria mioritica, voi grupa itinerariile parcurse in functie de castelele respective si de statiunile de la Atlantic. Ideea e ca pentru optimizarea rutelor, cel mai bine e sa stai in Tours. Orasul se afla chiar in centrul vaii si e ideal ca punct de plecare catre castelele din est sau din vest. Tours are si el un castel, din care n-a mai ramas mare lucru - doua turnuri, dar are o catedrala foarte frumoasa si un cartier medieval - Le Vieux Tours - care fascineaza prin labirintul de strazi pitoresti si case de lemn. Din Tours, asa cum spuneam, se pleaca lejer catre sirurile de castele ce se afla de o parte si de cealalta a orasului. Voi incepe cu cele din est, cu mentiunea ca le-am vazut pe cele mai importante si ca nu am reusit sa mai ajung la cele din estul extrem al vaii, printre care Sully-sur-Loire si Sancerre, ultimul aflat intr-o renumita zona viticola.
CHAMBORD
Aflat la circa 40 de km est de Tours, Chambord este cel mai mare dintre castelele Loirei, un adevarat exemplu de megalomanie. Francisc I a inceput constructia lui in 1519, in ideea de a fi cat mai aproape de amanta lui, contesa de Thourry. 12 ani si 1800 de muncitori au lucrat la ceea ce s-a dovedit a fi un adevarat monstru construit in cel mai pur stil arhitectonic renascentist, care imbina arhitectura franceza cu cea italiana. Sunt nu mai putin de 440 de camere in castelul Chambord, 365 de hornuri si un zid de 32 de km care inconjoara o padure enorma, de 5200 de ha (dintre care 4000 sunt rezervate vanatului - in special cerbi lopatari). Vanatoarea a fost, dealtfel si celalalt scop pentru care Francisc I a construit castelul, acesta nefiind o resedinta permanenta pentru suveranul francez. Se spune ca insusi Leonardo da Vinci ar fi fost sfatuitorul regelui in privinta arhitecturii castelului dar si a renuntarii la idea nefericita de a devia cursul Loirei pentru a forma un sant cu apa. Dupa moartea lui Francisc, castelul a intrat intr-un con de umbra pana cand, in 1639, Louis al XIII-lea l-a daruit fratelui sau, Gaston d’Orleans, care, practic, l-a salvat din a deveni o ruina. In secolul al 18-lea, Ludovic al XV-lea a daruit Chambord maresalului de Saxe, ca recompensa pentru victoria acestuia de la Fontenoy. Locul a devenit un cuibusor de nebunii pentru noul proprieta, care se delecta cu femei, vin si petreceri. In timpul Revolutiei Franceze mobilierul castelului a fost distrus in totalitate iar dupa 1930, Chambord a intrat in proprietatea statului, intrand intr-un intensiv proces de restaurare.
Castelul impresioneaza imediat de la distanta. Arhitectura e o nebunie. Intre cele 4 bastioane principale se revarsa o multitudine de turnuri, turnulete, turle, scari, scarite, cupole, hornuri, acoperisuri - o cavalcada naucitoare care face deliciul acestui castel altfel destul de sobru in interior. Camerele sunt imense, pline de tapiserii si exponate care in mare masura au legatura cu vanatoarea - exista chiar si un fel de muzeu vanatoresc. Probabil din aceasta cauza castelul nu a fost niciodata folosit ca locuinta permanenta - greu sa incalzesti asemenea sali. Gradina lui nu e spectaculoasa ca in alte parti, dar gazonul ce se intinde pe suprafete largi de jur imprejur e impecabil si iti confera un sentiment de liniste. Asta in ciuda miilor de vizitatori care, cu ghiduri audio sau in carne si oase, se imbulzesc pe cele doua scari paralele elicoidale din interior, doua scari care nu se intalnesc niciodata - o obsesie de-a lui da Vinci, care se presupune ca le-a si proiectat.
Chambordul ofera si multe activitati colaterale vizitarii lui. Copiii se pot sui pe simpaticii ponei care-i poarta prin imprejurimi. Se pot inchiria sarete cu care sa bati hectarele de padure ce mustesc de vanat. Exista spectacole de dresaj dar si adevarate safariuri fotografice. In apropiere se poate servi masa, dar atentie!, o problema generala pe care am patit-o acum si de care, sincer, nu-mi amintesc sa ma fi lovit in datile trecute cand am vizitat Franta, indiferent de regiune: restaurantele inchid de la ora 14 la 19! Asa ca daca esti un turist care dupa cateva ore bune de colindat incepe, pe la 3 dupa-amiaza, sa fie ros puternic de soarecii din stomac, ai toate sansele sa nu te alegi decat cu un sadwich sau o clatita. Nu inteleg cum in ditamai centrele turistice francezii isi pun pamele in fund si se duc la culcare sau naiba stie pe unde, taman la ora cand normal ar fi sa-si tina restaurantele deschise si, culmea!, sa faca bani! Asa ca, atentie la ora de masa! Nu depasiti 13.30 daca vreti sa mai fiti serviti cu un fel principal de mancare - putini patroni ies din tiparele acestei reguli.
Fiind primul castel vizitat, Chambord m-a surprins mai degraba prin grandoare decat prin eleganta. E un fel de “casa poporului” al acelor vremuri, relativ la nivelul de maretie a constructiei. Nu a ramas favoritul meu, dar este cu adevarat spectaculos. Ma intrebam la cat se ridica anual costurile de intretinere ale unui asemenea mastodont. Pretul biletului de intrare este de 9,50 euro/pers in sezon (7,50 cu reducere, pentru studenti).
CHENONCEAU
Daca Chambord e cel mai mare dintre castelele din valea Loirei, atunci despre Chenonceau se poate spune fara multe ezitari ca e cel mai frumos. Asta ca sa ma feresc de cuvinte gen “romantic”. Desi pe bune de nu te pocneste romantismul in toata splendoarea lui, de cand intri pe poarta acestui castel care se intinde peste raul Cher ca un pod. Istoric vorbind, Chenonceau a fost locul de refugiu al unor nume feminine celebre: Diane de Poitiers, Caterina de Medici, Maria - regina Scotiei. De altfel, arhitectura castelului este puternic impregnata de catre femei, proiectul fiind supervizat la vremea constructiei (1513) de catre Catherine Briconnet, sotia lui Thomas Bohier, un camatar extrem de bogat. Bohier a dat insa faliment la un moment dat, a vandut castelul lui Francisc I iar ulterior acesta a ajuns in proprietatea regelui Henric al II-lea. Care,ca orice suveran respectabil, avea o nevasta - Caterina de Medici - si o amanta - Diane de Poitiers. Cea care s-a ales initial cu castelul a fost amant. Diane a construit arca peste raul Cher si a devenit extrem de atasata de acest loc. Numai ca si regii mor, asa ca, dupa ce Henric s-a dus in vesnicele plaiuri ale vanatorii, Caterina s-a dovedit a fi neiertatoare si i-a luat castelul Dianei, expulzand-o ceva mai la vale, la Chaumont, un castel mai micut si nu la fel de sarmant. Arca construita peste Cher de Diane si arhitectul ei, Philibert de l’Orme, avea sa faca insa din Chenonceau un veritabil loc al bunului gust - aici au avut loc de-a lungul timpului unele dintre cele mai fastuase baluri franuzesti.
Dupa ce te plimbi prin castelul care gazduieste splendide colectii particulare de arta (Rubens, Le Tintoret, Rigaud, Van Loo), piese de mobilier renascentist, tapiserii din secolele 16 si 17, semineuri uriase dar si buchete impresionante de flori proaspete in fiecare camera, treci pe cealalta parte a raului Cher, unde te poti plimba in misterioasa padure pana la mormantul lui madame Dupin (o alta fosta proprietareasa, din timpul Revolutiei franceze, cea care a avut meritul de a pastra intacte comorile asezamantului intr-o epoca tumultoasa) sau poti sa te relaxezi privind castelul din departare, imaginandu-ti ca-ti petreci diminetile insorite precum o facea Diane de Poitiers pe vremea cand se afla sub protectia lui Henric.
Piesele de rezistenta outdoor le constituie insa cele doua gradini care-ti taie rasuflarea. Cea din sud, creata de Diane, cea din nord - opera Caterinei. In Muzeul figurilor de ceara, care se afla langa castel, sunt prezentate in ceara si oase toate doamnele care si-au pus amprenta pe acest loc, de la Diane la Gabrielle d’Estrees - o alta amanta, de aceasta data a lui Henric al IV-lea, de la Caterina de Medici la Louise de Lorraine, sotia lui Henric al III-lea sau la Louise Dupin, care a mentinut viata culturala a castelului, primindu-i deseori in vizita pe Voltaire, Montesquieu, Buffon sau Rousseau.
Istoria recenta a castelului Chenonceau porneste de la Daniel Wilson, un scotian care facuse avere instaland lampi cu gaz in Paris si care l-a cumparat in 1864 pentru fiica lui. Urmatorul proprietar a fost un cubanez, milionarul Emilio Terry, care a profitat de falimentul domnisoarei Wilson, mare amatoare de petreceri. In 1913, familia Menier, celebra pentru ciocolateriile sale, a cumparat castelul de la Terry, mentinandu-si proprietatea asupra lui pana in zilele noastre.
Chenonceau este un castel in care iti poti petrece jumatate de zi fara sa stii cand a trecut timpul. 10 euro biletul de intrare (11.50 daca vrei si la muzeul figurilor de ceara). Seara se organizeaza spectacole de sunete si lumina (din pacate n-am prins) despre care se spune ca sunt fascinante - 5 euro plimbarea nocturna. (va urma)
Inainte de a continua traseul catre alte castele, n-ar fi rau sa amintesc despre un fel de mancare descoperit in Franta si pe care vi-l recomand… daca aveti dusmani de moarte. Se numeste andouillette, si este unul dintre putinele lucruri din carne de porc pe care le-am intalnit in timpul periplului “loirez”.
Andouillette-ul arata ca un carnat gros si, in conditiile in care chiar ti-e foame, aspectul lui te face sa-l arati cu degetul si sa spui fara ezitare: “dintr-asta vreau!”. Numai ca vei regreta aceste cuvinte imediat dupa ce vei fi servit cu respectivul preparat. Odata ce-l tai, Andouillette-ul pute ingrozitor. Am luat teapa de doua ori comandand acest carnat, dupa care am jurat sa gugalesc un pic pentru a afla daca intr-adevar asa trebuie sa fie sau bucataria franceza a luat-o razna. In plus, am pus pariuri la masa din ce este facut, variantele mergand de la fudulii la urechi. Cand am dat de net am cautat cu ardoare. Ei bine, andouillette-ii sunt niste carnati specifici oraselor Lyon si Troyes, facuti din colon si stomac de porc. Turistii sunt de cele mai multe ori dezgustati de “aroma” lor dar se pare ca exista multi gastro-freaks pentru care compusii ce dau fecalelor mirosul caracteristic e un fel de bunjee-jumping alimentar care le elibereaza tone de adrenalina. Fiindca altfel nu-mi explic cum poate avea succes un fel de mancare ce-ti intoarce stomacul pe dos.
AMBOISE
La 24 km este de Tours se afla castelul Amboise. Orasul cu acelasi nume a devenit celebru si datorita faptului ca a fost ultimul loc in care a trait Leonardo da Vinci - motiv pentru care, in imediata apropiere a castelului se afla Clos Luce, un conac renascentist in care Leonardo si-a petrecut ultimii 4 ani din viata, cand s-a aflat sub protectia regelui Francisc I. Pe care nu contenea sa-l uimeasca prin imaginatia si inventiile sale. Dealtfel, in subsolul conacului sunt pastrate cateva dintre machetele unor inventii davinciene - cutii de viteze cu trei trepte, un tanc militar sau proiecte de parasute.
Cand dai sa intri in castel, din strada, nimic nu pare sa anunte cochetaria constructiei. E drept, dupa ce ai parcurs intortocheala de stradute elegante si pline de buticuri sau restaurante ale Amboise-ului, un oras renascentist pana la caramida, te astepti ca si castelul sa-ti ofere din start o bucurie a corazonului. Insa treptele pe care trebuie sa urci pana la intrare nu au acest dar. Ba chiar, dupa ce vezi pretul biletului (9 euro) incepi sa te intrebi de ce naiba trebuie sa platesti atat pentru un castel mult mai modest ca celelalte. Numai ca, surpriza: indata ce treci de casa de bilete intri intr-un cu totul alt decor. Castelul ti se arata in toata maretia lui, cocotat pe un delusor de existenta caruia nu ai fi banuit in timp ce numarai treptele de la intrare.
Curti mari, gazon impecabil, gradini nu foarte spectaculoase dar foarte bine ingrijite, ceva mai departe o “cultura” de tufe rotunde care te-astepti sa se rostogoleasca spre obiectivul camerei foto, dar si o statuie de-a lui Da Vinci, cel care, asa cum spuneam, a venit la Amboise la invitatia regelui Francisc I in anul 1515. Turistii afla la fata locului ca ilustrul savant ar fi fost ingropat in capela St. Hubert, de langa castel, una impodobita cu sculpturi de mare valoare.
Amboise poarta in spate secole de istorie si sange. In anul 503, Clovis, regele francilor si Alaric, regele vizigotilor, s-au intalnit aici, nu foarte amical, facand sa se auda prima oara de numele acestui oras. Povestea castelului incepe in secolul 11, cand Fulk Nerra, conte de Anjou, a reconstruit fortareata in stanca ce fusese ridicata in imediata vecinatate a Loirei, ca punct strategic. Castelul a fost innobilat arhitectonic de Charles al VII-lea, dupa 1434 cand l-a preluat de la fostul proprietar, Louis d’Amboise, ce fusese condamnat la moarte pentru conspiratie impotriva lui Louis al XI-lea. Astfel, a devenit palat regal si totodata scena unor intamplari ciudate, printre care moartea lui Carol al VIII-lea. Istoria consemneaza ca acesta s-a lovit cu capul de pragul unei usi si a plecat apoi dintre cei vii taman din aceasta cauza. Tot aici a fost scena conspiratiei de la Amboise, un complot (esuat) pus la cale de protestanti impotriva lui Francisc al II-lea. Din 1840, castelul a fost listat ca monument istoric de catre ministerul culturii iar in prezent, Contele de Paris, descendent al lui Louis-Philippe, se ocupa de reparatia si intretinerea lui, prin intermediul unei fundatii. Asta dupa ce, de-a lungul timpului, Amboise a cunoscut perioade lungi de abandon si lasare in paragina.
Interiorul castelului e bine mobilat si decorat. Turul incaperilor se face cu rapiditate iar punctul culminant apare odata ce ajungi pe terasa de unde ai la picioare intregul orasel Amboise, cu ale lui case (construite in secolele 15-16) cu acoperisuri negre, de ardezie, peisaj scaldat de apele incantatorului Loire. Vizitand incaperile si apoi anexele, am remarcat un lucru care n-are legatura cu castelele dar care te cam buimaceste: strainii fac turism impreuna cu cainii lor. Pe care fie si-i tin de-a dreptul in geanta (acea specie de caini mici si “limbisti”, cum le spun eu) fie in jurul gatului, ca niste gulere de animale miscatoare. O remarca pe care am pus-o langa aceea ca in Europa e la moda sa faci un minim de 3 copii si, indiferent de varsta lor, de la o luna la 13 ani, sa-i cari cu tine pe la diverse obiective turistice cu o detasare si o relaxare pe care pe mine unul ma scoteau din calmul meu englezesc.
Si inca ceva, un lucru care credeam ca e doar o iluzie optica, dar care se repeta cu ostentatie in aproape fiecare castel care pastra mobilier de epoca. Paturile din dormitoarele regale (sau de oriunde) sunt foarte scurte. Asta ma face sa cred ca acum 300-500 de ani oamenii erau mult mai mici de statura si ca Napoleon a fost facut “pitic” mai mult din invidii personale decat pe considerente reale. Lasand gluma la o parte, nu cred ca se simteau foarte confortabil in acele paturi, chiar daca baldachinele le dadeau o aura artistica. Probabil insa ca aveau o mare calitate: nu scartaiau in timpul numeroaselor partide de amor.
VILLANDRY
Tot in zona Tours, de fapt cea mai fermecatoare parte a vaii Loirei, se afla Chateau de Villandry. Daca cineva m-ar fi intrebat inainte de a vizita Villandry care sunt cele mai frumoase gradini pe care le-am vazut in viata mea, i-as fi bagat in ochi gradinile de la Chenonceau, pe care le vizitasem cu o zi inainte sau, poate, cateva gradini bine ingrijite vazute prin Anglia. Numai ca, odata cu Villandry, notiunea de “gradina” ti se transforma definitiv in conceptul de “gradina-spectacol”. Si odata cu asta, constati ca si gradinile au darul de a-ti face pielea gaina.
Castelul Villandry a fost construit in 1536 si, in timpul Renasterii, se lauda cu faptul ca era unul dintre cele mai mari din Vale. Jean le Breton, ministrul de finante al lui Francisc I a fost cel care l-a ridicat (lesne de inteles de unde avea bani). Interesant este ca in timpul constructiei, le Breton a facut inca o copie, in miniatura, aflata langa castelul Chambord. Le Breton si-a petrecut multi ani in Italia, unde a studiat arta gradinaritului, fapt care explica traditia acestui loc in a avea gradini splendide.
Villandry a ramas in proprietatea familei le Breton pana in 1754, dupa care a trecut in cea a marchizului de Castellane, ambasadorul regal care provenea dintr-o ilustra familie din Provence. El a redesenat interiorul castelului, aducandu-l la confortul secolului 18. Dealtfel, nu numai gradinile castelului sunt ravisante ci si interiorul acestuia, restaurat in secolul 19. De remarcat plafonul de Toledo, pictat in stil maur sau colectia de picturi spaniole. In 1906, castelul a fost cumparat de dr. Joachim Carvallo, un spaniol get-beget, strabunicul actualului proprietar. Care proprietar a avut foarte draguta idee de a accesoriza camerele cu fotografii de epoca, personaje in alb-negru care detin fascinanta putere de a-ti transmite un pic din parfumul inceputului de secol 20.
Trecand la piesele de rezistenta, si anume gradinile, e de spus ca, dupa secole de istorie, ele au fost reamenajate in 1906 de catre insusi Carvallo, impreuna cu Anne Coleman, sotia lui americana. Cei doi pasionati de gradinarit au facut adevarate opere de arta, imbinand stilul francez cu cel italian. Rezultatul seamana cu niste table de sah de o spectaculozitate rar intalnita, care strang la un loc peste 150.000 de plante. Intr-o parte se afla gradinile de zarzavaturi, in care meri, peri, verze, dovlecei, rosii, salate s.a.m.d. iti fura privirile si iti indeamna mainile sa nu-si astampere pornirea de a le culege. In alta parte se intind gradinile de plante aromatice si medicinale, apoi labirintul si, in fine, chiar pe latura din dreapta a castelului, neasemuita gradina a iubirii, care contine simboluri ale amorului, mestesugit arhitectonizate. Iubirea fericita, iubirea neimpartasita, iubirea ascunsa etc - toate au un simbol floral pe cat de misterios pe atat de incitant. In fine, undeva in spate, se intinde un elesteu inconjurat un de gazon impecabil si de 1500 de tei perfect aliniati.
Se spune ca Villandry (intrare 9 euro - interior plus gradini, 6 euro doar gradinile) e unul dintre cele mai vizitate castele din Franta. Pe buna dreptate. De fapt, unul dintre lucrurile care face ca Valea Loirei sa aiba un asemenea succes turistic este tocmai varietatea castelelor din zona. Daca unul dintre ele e renumit pentru interioarele deosebite, cel de alaturi cu siguranta este pentru gradini, pentru porumbeii din turla sau pentru orice altceva.
AZAY-LE-RIDEAU
A fost singurul castel vizitat care parea a avea ceva in neregula inca de la intrare. In scurt timp, m-am lamurit: se afla in proprietatea statului, iar statul se pare ca nu-l iubeste chiar atat de mult. E drept insa, ca acest castel despre care Balzac spunea ca e “diamantul de pe Indre”, are o pregnanta imagine de castel din povesti. A fost construit de Gilles Berthelot, membru al burgheziei din regiunea Touraine si estet indragostit de arta renascentista italiana, remarcabila de indata ce dai cu ochii de fatada lui. In secolul 19, marchizul de Biencourt a refacut cate ceva din interiorul si exteriorul castelului, construind in special cele doua turnuri care patroneaza fatada ce da spre curte. Santul cu apa, construit de Berthelot pentru a da o nota de dramatism medieval castelului, ii adauga acestuia un plus de gratie.
Daca pe dinafara Azay-Le-Rideau este incantator, interiorul nu justifica investitia in biletul de 7.50 euro - din pacate cea mai mare parte a mobilierului a fost vandut de catre ultimul proprietar (inaintea statului, care l-a cumparat in 1905) nevoit sa faca rost de bani fiindca intrase in faliment. Sunt insa unele camere, precum cea care aduce tribut marchizului Biencurt, demne de luat in seama in special datorita operelor de arta de pe pereti.
USSE
La 14 km vest de Azay-Le-Rideau se afla un castel pe care unii il considera ca fiind cel mai frumos castel din Franta. Usse este castelul care l-a inspirat pe Charles Perrault in scrierea povestii Frumoasa din padurea adormita. Perrault a fost oaspetele Contelui de Saumur in acest castel care astazi “dedica” unul dintre turnurile sale acestei celebre povesti, proprietarii (familia Blacas) construind din figuri de ceara scene intregi.
Jean de Bueil a inceput constructia lui Usse in 1462, pe locul unui vechi castel medieval, dar abia in anii 1600 a fost terminat cu adevarat, arhitectura sa fiind si mai apoi”chinuita” de mici schimbari cum ar fi demolarea uneia dintre aripi care a lasat loc unei privelisti de exceptie deasupra intregii vai a Loirei sau construirea gradinilor terasate care il inconjoara. Usse nu a avut insa parte, ca alte castele, de o istorie foarte agitata. Asa se face ca interiorul (in care persista scene facute din figuri de ceara aproape in fiecare incapere) e foarte agreabil, degajand un aer romantic si boem, ce sugereaza faptul ca aici aveau loc in trecut numeroase baluri si petreceri. Exista o expozitie de moda din secolul 19, un spectaculos dormitor dedicat lui Ludovic al XV-lea (care isi anuntase sosirea dar nu a mai ajuns niciodata, pierzand bucuria de a beneficia de un pat cu baldachin pe cat de frumos pe atat de… scurt), dar si un salon de dans, ingenios aranjat.
Din turle, privelistea este naucitoare, dar asta si pentru ca gradinile castelului sunt foarte frumoase - in stil gotic si renascentist. Chiar pe aleea ce urca spre castel se afla plantati doi cedri imensi, de Liban, un dar pe care poetul Chateaubriand (initiatorul curentului romantic, cel cu… fripturile, numai ca acestea erau facute de Montmireil, bucatarul sau, si nu de vicontele insusi) i-a daruit ducesei de Duras, stapana din acea vreme, cea care, la aflarea mortii iubitului sau, a oprit toate ceasurile din casa, pentru a “nu auzi niciodata orele la care el nu mai vine”. 9,50 euro intrarea pentru un castel care te cucereste pe data, cu tot cu capela alaturata, cu inchisoarea de la “subsol” si cu grajdurile in care vei gasi o interesanta expozitie de sei dar si una de calesti - modele de lux sau clasa “sport”. (va urma)
Amatorii de vinuri se simt in elementul lor pe Valea Loirei, o adevarata mina de aur viticol, in special datorita podgoriilor din partea de est, de langa orasul Sancerre. Din pacate nu am ajuns pana acolo dar am apucat sa ma bucur un pic de vinurile de Chinon, foarte bune in toate cele trei versiuni: albe, roze si rosii. Cu precadere ultimele.
CHINON
Despre Chinon insa, povestea e mai lunga si mai frumoasa. Fiindca e un orasel sarmant si delicios. Si asta nu doar pentru faptul ca aici s-a nascut scriitorul Francoise Rabelais sau pentru ca are, ca orice oras de pe valea Loirei, un castel spectaculos (in care n-am apucat sa intru fiindca am ajuns dupa ora inchiderii). Chinon e construit dupa chipul si asemanarea oraselelor din povesti. Nu e de mirare ca in 1949 aici s-a filmat Frumoasa si Bestia, filmul lui Jean Cocteau. O intretaiere de stradute inguste, “placate”cu case de lemn sau de piatra in stil renascentist si medieval, care te poarta inapoi in timp si te fascineaza fara drept de apel.
Toate aceste strazi sunt construite pe deal, coborand spre cheile Loirei care aici pare si mai salbatica decat in alte parti. Fiindca, am omis sa spun asta, Loara este unicul fluviu din Europa ramas neindiguit. Malurile lui parca sunt decupate din picturile impresionistilor, copacii se pravalesc spre apa si chiar daca pe alocuri, pe timp de vara, datorita secetei, ramane “chel”, frumusetea lui e nestirbita.
La capatul uneia dintre stradutele de care vorbeam mai sus, se afla un muzeu al vinului, dar si o pestera sapata in stanca, ce adaposteste o crama spectaculoasa. Am picat acolo in mijlocul unei degustari de vinuri de Chinon, in mijlocul unui grup de nemti trecuti de prima tinerete care aveau ambitia sa viziteze valea Loirei pe biciclete (lucru pe care il fac, dealtfel, foarte multi turisti). Nu stiu cum au reusit sa-si manevreze vehicolele la plecare, fiindca au plecat pe mai multe carari, rosii la fata, cu privirile fixe, cu zambete tampe si cu multe sticle de vin sub brat. De fapt, in a treia sambata a lunii august, in Chinon se desfasoara un festival de degustare gratuita a vinurilor, extrem de populara si de savuroasa.
Despre castelul care se ridica impetuos deasupra tuturor cladirilor pot spune ca a fost construit pe vremea regelui Henric al II-lea al Angliei, care a si murit aici, in 1189. Cardinalul Richelieu l-a daramat partial in secolul al 17-lea si a folosit pietrele pentru a-si face propria resedinta, la cativa kilometri mai spre sud.
LA BAULE si LA ROCHELLE
Partea cu castelele se incheie aici. Cu parere de rau, n-am mai ajuns in extremitatea estica a vaii, acolo unde, dincolo de Orleans, ar mai fi fost de vazut castelele Sully-sur-Loire, Briare sau Sancerre. Poate data viitoare. Dar, asa cum spuneam, am ales ca punct fix Nantes in ideea de a merge doua zile si la Ocean, respectiv in cele doua statiuni reprezentative pentru aceasta zona: La Baule si La Rochelle.
La Baule, situat in Bretania, pe ceea ce bretonii numesc Cote d’Amour cu mandria ca au si ei o coasta frumoasa, chiar daca nu de azur, are o plaja lunga de mai bine de 5 kilometri despre care localnicii (si nu numai ei) spun ca este cea mai frumoasa din Europa. Locul e vizitat in special de catre parizienii dornici de o scalda sau de un surf pe perioada verii. Hoteluri si cluburi, mai scumpe sau mai la indemana tuturor, se intind de-a lungul falezei. Plaja e mare, nisipul e fin iar mareea aduce apa foarte aproape de terasele pe care poti manca la orice ora delicioase fructe de mare. Un loc simpatic dar destul de clasic ca stil. Am aflat mai tarziu ca statiunea a luat nastere in 1879, turistii fiind atrasi de frumusetea plajelor. Dupa care a fost construit si un cazinou fiindca, nu-i asa, daca tot veneau pana aici, ar fi trebuit sa-si lase si banii undeva.
In trecere spre La Baule, m-am oprit un pic si in St.Nazaire, primul port din Franta controlat electronic, localitatece a consemnat in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial cel mai mare dezastru maritim din istoria Angliei. Bombardierele nemtilor au facut nu mai putin de 4000 de victime printre supusii Reginei, intr-un dezastru pe care insusi Churcill a incercat sa-l ascunda de ochii tuturor. St. Nazaire a fost distrus in timpul razboiului si refacut dupa, sub forma unui orasel-port care are o alura draguta. Mie mi-a placut un far de pe plaja. Arata ca in filmele vechi de groaza. Imi imaginam secvente cu femei mutilate, aruncate in valurile marii pe timp de furtuna.
Cu adevarat spectaculos este insa La Rochelle, situat mai la sud, tot pe coasta Atlanticului. Cred ca rar poti intalni un port mai frumos ca La Rochelle. Incadrat de doua turnuri gemene (sec 14), semete ca niste razboinici ai marii, la care se adauga un al treilea cu un secol mai tanar, portul gazduieste ambarcatiuni si iahturi de lux. Stradutele pitoresti sunt extrem de animate, ticsite de terase si restaurante ce te imbie cu preparate oceanice. Am mancat niste delicioase midii in sos Pineau la bodega unei tanti nu foarte rabdatoare dar suficient de binevoitoare cat sa-ti dea sa mananci intre orele 14 si 19, cele atat de “sfinte” pentru patronii de restaurante din aceasta parte a Frantei.
Tot in La Rochelle am vizitat si Acvariul (12 euro intrarea) aflat in apropiere de Vieux Port, o cladire moderna burdusita de mii de creaturi maritime, de la rechini la pesti-balon pe care am incercat in zadar sa-i sperii ca sa-i fac sa se umfle.
Si daca tot eram acolo, ar fi fost pacat sa nu trec podul, pana la Ile de Re, o insula micuta, lunga de 26 de km si lata de 6, dar cu 50 de km de plaja, care avea aerul unui Eforie Sud de 50 de ori mai cochet. Si o cetate construita in 1681 de un arhitect militar care a ramas in istorie sub numele de Sebastien de Vauban.
Am ramas cu un feeling puternic dupa experienta turistica numita “Valea Loirei”: atunci cand istoria si natura se combina intr-un loc in care oamenii cunosc pe de rost sensul cuvantului “civilizatie” in acceptiunea secolului 21, rezultatul e magic. Fiindca asta este Valea Loirei: un loc magic.
Mai multe fotografii puteti gasi pe http://eddie.ro/2008/08/26/valea-loirei-despre-castele-regi-vanat-si-vinuri-bune-1/
Articol si poze preluate de pe site-ul www.eddie.ro
