Despre fiecare dans s-a spus fie ca este dansul secolului fie ca otraveste mintile tinerilor. Si indiferent de atitudinea parintilor – care de cele mai multe ori erau impotriva noii conduite a copiilor lor, adolescentii dansau: in camere, cu usa incuiata sa nu fie surprinsi, prin beciuri slab luminate sau prin discoteci in care ajungeau doar cei ce stiau de ele si unde se intra selectiv.
Acum, la inceput de mileniu 3, un nou dans a patruns in mintile si trupurile tinerilor pasionati de muzica electro si face furori printre adolescenti: tecktonicul.
Tecktonic este mai mult decat un dans, este un trend pentru varstele fragede, pentru copii si pentru adolescenti. Poate ca la baza succesului sau sta ideea omului robot sau a omului care aspira la puterea si forta unui robot. Si asta doar pentru ca lucrurile se intorc cu susul in jos.
Cei care au vazut “Omul bicentenar” sau “Eu, robotul” aveau impresia ca omul este nivelul superior al oricarei masinarii care invata sa gandeasca. Dar gusturile nu se discuta desi de multe ori ele sunt discutabile sau indoielnice. Si asa ajungem ca oamenii mileniului 3 simt cum prin vinele lor trece seva care da forta robotului, a acelei masinarii care are forta de distrugere si care nu are sentimente.
E greu de spus daca cei care danseaza pe tecktonic isi doresc sa fie cu adevarat o masinarie de distrugere in masa sau daca doar vor sa impresioneze fetele prin manifestarea unei forte brute pe care nu o au dar lasa impresia ca ar putea-o detine.
Multi cred ca este doar o manifestare de rebeliune a tinerei generatii, a copiilor care isi doresc sa se simta liberi, sa nu mai depinda de parinti. Evident, adolescentii isi doresc, cum altfel, ca parintii doar sa le asigure confortul necesar si banii pentru distractiilor lor fara a le cere nimic in schimb, fara sa-I intrebe de notele de la scoala, de orele tarzii la care vin, de ceea ce au facut in cursul zilei sau al noptii. Tecktonic? Un dans ca atatea altele inventate de micii rebeli ca sa se simta oameni mari. Fireste, din statutul de oameni mari ei vor doar drepturile, nu si obligatiile.
Autor: Ioana Dragusin
