Bucurestiul necunoscut, Bucurestiul misterios, Bucurestiul pitoresc - Curtea boiereasca de la Dudesti-Cioplea
Din ce in ce mai putini bucuresteni cunosc istoria capitalei noatre plina de povesti interesante unde adevarul se impleteste cu incredibilul si istoria gliseaza spre fabulos, ramanand opaci la frumusetea, misterul si fascinatia unui oras (este adevarat, chiar si astazi plin de violente contraste) de vremuri, dispretuit si iubit in acelasi timp. Un oras care i-a vrajit pe multi straini de-a lungul timpului, in asa masura incat statornicindu-se aici, nu l-au mai parasit niciodata, confirmandu-se parca versurile celebre de alta data:
"Dambovita unda dulce, Unda cu celebrul dar, Cine te-a gustat vreodata Va sa plece in zadar: Dambovita apa dulce, Cine-o bea nu se mai duce!"
Trecem impasibili pe anumite strazi, nestiind ca la cativa zeci de centrimeti sub pasii nostri dorm uitate de vremi ramasitele zidurilor unor cladiri vechi ce alta data au fost fala acestui oras, trecem grabiti pe langa palate si case unde au trait oameni care au facut istoria Romaniei, trecem cufundati in problemele zilnice prin locuri ce alta data erau mandria acestui oras (pe care multi l-au supranumit) "Micul Paris"...
Spre surprinderea unora dintre noi, in Bucuresti inca mai exista zone neatinse de viscolul vremurilor (si de ignoranta si rautatea oamenilor) care, restaurate cu grija si competenta ar putea intra in circuitul turistic al capitalei, devenind obiective istorice si culturale de mare interes atat pentru bucuresteni, cat mai ales pentru oaspetii straini. Un astfel de loc, foarte putin cunoscut, este curtea boiereasca a lui Constantin Dudescu ce facea parte dintr-o foarte bogata familie a secolului al XVIII-lea, ansamblu care a ramas printr-un miracol aproape intact , acum fiind singurul exemplar de acest gen care mai exista pe intregul cuprins al Bucurestilor. Constantin Dudescu se tragea dintr-o veche familie de boieri valahi, primul cunoscut fiind Dumitru din Dudesti mare vornic, din vremea lui Mihai Viteazul.
Istoricul Emanore Hagi Mosco, in cartea sa "Bucuresti. Amintirile unui oras", aparuta la editura "Fundatiei culturale romane" in anul 1995, face o scurta istorie a acestei familii, precum si o descriere amanuntita a curtii boieresti de la Dudesti-Cioplea, asa cum se prezenta ea in ani 1940-1959. Pentru cei care nu stiu cum aratau aceste asezari boieresti bucurestene, trebuie precizat ca, incepand cu secolul al XVI-lea si terminand cu secolul al XVIII-lea, ele erau adevarate fortarete unde modul de viata rural al boierului era transplantat in orasul Cetate de Scaun de pe malurile Dambovitei. Cea mai sugestiva descriere a unei astfel de curti boieresti (intamplator ea a apartinut tot familiei Dudescu si era asezata nu departe de manastirea Mihai Voda, cam pe locul unde se afla acum ceea ce a mai ramas in urma demolarilor de pe strada Apolodor), a facut-o in operele sale scriitorul Ion Ghica, vestitul Bei de Samos.
Potrivit afirmatiilor sale, ea era o "...adevarata cetate, un stat in stat: nici politia, nici justitia domneasca nu indraznea sa treaca pragul portii...".
Curtea, cat o mosie, avea o lungime de un kilometru si era inconjurata de ziduri puternice, inalte de 7m, sustinute pe alocuri si de contraforturi, cu foisor de paza la poarta, asemanator probabil cu cel de la Mogosoaia. Casa cu ziduri de un metru grosime, era construita din caramizi subtiri, bine arse, legate cu mortar hidraulic in straturi groase, peste vaste pivnite boltite cu parter inalt si etajul cu o suprafata de aproape 1000 metri patrati. In cuprinsul acestui adevarat domeniu se afla un paradis propriu (asa cum aveau toate marile case boieresti din vremea aceea), dependinte pentru toate categoriile de slujitori, brutarie, croitorie, cizmarie, hambare pline cu provizii, ghetarie, grajduri pentru douazeci-treiezeci de cai si soproane pentru zece-cincisprezece trasuri si carute, fanarie, lemnarie, gradina de zarzavat, livada, crescatorii de porci, pasari, vite si alte animale. In bucataria mare ca la manastiri, in vatra careia se puteau frige boi intregi, se pregatea mancare separata pentru boieri si norod.
Lady Elizabeth Craven, englezoaica venita in vizita la principele Nicolae Mavrogheni (1786- 1790), aminteste si de parcul englezesc al boierului Dudescu, in mijlocul caruia se afla un helesteu plin cu pesti, despre care, insa, nu a avut o impresie foarte buna, asemanandu-l cu o gradina de zarzavat a unui vicar din Anglia. Tot scriitorul Ion Ghica mai face o descriere plina de pitoresc a unei case boieresti tipice pentru secolele XVII-XVIII:
"Casele boieresti erau ziduri tari ca de cetate, in cate patru si sase caramizi, cu odai multe si mari, cu pivnite adanci si boltite, cu beciuri si un rand de odai deasupra, cu pod din sterasina pana-n sterasina; grinzile erau ca ursii de pod de groase; la cheresteaua unei case mergea un parchet de padure seculara intreaga; pardoseala salilor si a tinzilor era de caramida pusa pe michi, invalitoarea de sindrila batuta pe sapte si noua, inalta aproape de doua ori cat casa, ca sa nu tina zapada si ca sa se poate scurge apa mai lesne. Corpul principal se compunea dintr-o sala de mese, de colo pana colo, cu odai in dreapta si in stanga, cu tinzi in cruci prin care se comunica cu celelalte parti ale edificiului, case cu scosuri in toate partile si cu sacnasiu, fiecare odaie cu ferestre spre trei parti ale lumii, tavanele erau de stejar, streasina scoasa de o jumatate de stanjin ca sa tie vara umbra, s-o apere toamna si primavara de ploi si iarna de viscol si de zapada, curtea era inconjurata de zid bolovanit, inalt si gros, poarta cu bolta, cu doua scanduri de usi de stejar ferecate, cu foisor deasupra, unde pazea ziua si noaptea arnauti; sub gang era o odaie pentru pazarghidean in timp de ciuma. Din pridvor, o galerie deschisa ducea la biserica, caci fiecare casa mare avea biserica in curte sau in corpul casei intr-un colt."
Pana prin anii '80 trecatorul mai putea admira pe strada Mircea Voda la nr.5 (in curtea casei Eliad construita in anul 1863 si care a apartinut unui foarte pitoresc personaj bucurestean, Atanase Eliad) un zid gros care s-a mentinut pe o mare portiune, din caramida ingusta si prevazut cu metereze pe unde se putea trage cu flinta. Aceasta nu era altceva decat o ramasita din zidul imprejmuitor al unei case boieresti, probabil din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, pe locul careia s-a ridicat casa Eliad. De fapt, Bucurestiul acelui timp nu era altceva decat un mare sat cu majoritatea caselor din lemn, cu gradini, livezi si vii imense, cu ulite intortocheate, plin de izvoare, balti si iazuri mlastinoase, unde numai curtile boieresti, bisericile, manastirile, hanurile si bineinteles Curtea Domneasca erau construite din caramida si piatra.
Revenind la curtea boiereasca a Dudestilor, trebuie mentionat faptul ca, in secolul al XVIII-lea, ea era situata cu mult in afara orasului, adica pe una dintre numeroasele mosii ale familiei. Astazi se mai pastreaza, pe o mare intindere zidul imprejmuitor cu poarta originala, conacul (destul de transformat) din mijlocul curtii, construit pe locul unuia mult mai vechi (pivnita este anterioara conacului), cuptorul de paine si biserica aflata in afara incintei. Adresa acestui monument de arhitectura este strada Ilioara nr. 15, aici functionand o intreprindere, si se afla chiar vis-a-vis de scoala de soferi Ilioara. Privind aceste vestigii (care asteapta o soarta mult mai buna) lesne ne putem imagina viata opulenta a acestei vechi familii de valahi care au contribuit si ei la istoria unui Bucuresti pitoresc, fascinant si misterios.
Cred ca nu este lipsit de interes, ca in incheiere sa adaug cateva cuvinte despre ultimul reprezentant al Dudestilor, Nicolae Dudescu, personaj pitoresc si contradictoriu al sfarsitului de veac XVIII si inceputul celui urmator, care, in ciuda fabuloasei sale averi, a murit sarac datorita stilului sau nechibzuit de viata. Imprietenindu-se cu un aventurier francez, contele de Lagarde, Dudescu s-a lasat tarat prin strainataturi unde a trait in risipa si lux. Excentric, rafinat si oriental, bogatul boier avea obiceiul sa ofere, cu discretie, bijuteri de mare pret femeilor frumoase. Ion Ghica mai povesteste ca Nicolae Dudescu, incercand sa duca la bun sfarsit o misiune diplomatica la Paris, a folosit metode nu prea ortodoxe, dar deosebit de eficiente, citam: "...Madame de Recamier nu s-a ridicat niciodata de la masa lui fara sa gaseasca sub servet un diamant sau un rubin".
Intorcandu-ne la curtea boiereasca de la Dudesti-Cioplea, imi permit sa sugerez ca acest monument de arhitectura si istorie, alaturi de alte cladiri si chiar zone intregi ale vechiului Bucuresti, ar trebui grabnic si competent restaurate, oferindu-li-se astfel o noua viata, reinviind atmosfera unei lumi pitoresti si fascinante, demult apusa si integrandu-se perfect in circuitul turistic al unui Bucuresti straniu si misterios, asa cum l-au zugravit in operele lor literare scritori romani de mare valoare, daca ar fi sa ne oprim la un Mateiu Caragiale, Eugen Barbu si Petre Dumutriu. Aceste spatii unice pe tot cuprinsul Capitalei, pot deveni gazda generoasa al unui complex muzeal si hotelier cu toate ingredientele necesare: un muzeu care sa sugereze viata unei familii de boieri din veacul al XVI-lea pana in veacul al XIX-lea, un mic hotel construit in spiritul epocii (pe locul vechilor dependinte), restaurant cu crama in pivnita conacului, sali de expozitii, magazine etc.
Eliszar
