Micul om care a invins Soarta

Micul om care a invins Soarta

Daca stai pentru prima data de vorba cu Andrei Stanoiu nimic din ceea ce catesti pe fata lui nu-ti spune povestea vietii sale. Blond, la fel ca toti inaintasii lui, cu un inceput timid de barba, avand doar 157 cm inaltime, Andrei seamana mai curand cu un copil maturizat mai devreme decat trebuia. Doar ochii lui caprui ii tradeaza varsta. Ochi care rid si plang deopotriva. S-a nascut in urma cu 36 de ani in Piatra Neamt, primul copil dintr-un sir de 5, trei baieti si doua fete. Parul blond este mostenirea sa genetica. “Noi nu am fost dintotdeauna romani. Un strabun de-al meu cazac, a venit in Moldova pe vremea lui Ioan Voda cel Viteaz. A venit cu sotii lui sa lupte alaturi de domnul moldav, ca si cazacii l-au iubit pe omul ala. Si o ramas strabunul meu in Moldova. A fost printre putinii supravietuitori de la Jilistea, cand l-au omorit turcii prin tradare pe Ioan.”

Pana la varsta de 28 de ani, Andrei nu a fost cu nimic deosebit fata de cei din jurul sau. Poate doar prin inaltime, de unde si in copilarie isi trasese porecla de “Micul”. Dar ce pierdea prin inaltime castiga prin popularitate. Mai mult, era preferatul fetelor. Singura pasiune a lui era muntele. De fiecare data cand reusea sa fie liber se ducea pe Ceahlau.

“Acolo ma simteam eu cu adevarat implinit. De sus, de pe Toaca, aveam impresia ca sunt stapanul lumii. Ca sunt deasupra tuturor. De multe ori norii coborau si pentru cateva clipe eram chiar deasupra norilor. Erau momentele mele de maretie, cand nimeni nu mai ridea de mine si de inaltimea mea. Dar totul a durat pana la accidentul ala nenorocit din `94. Plecasem singur cu rucsacul in spate. Voiam sa fiu de Craciun la Fintinele. Batea un viscol cumplit si-mi inghetase pana si caciula din cap. arca anume era semn sa ma intorc din drum. Dar eu eram incapatinat si nu ma lasam invins cu una, cu doua. Cum am trecut de Dochia, nu stiu ce s-a intamplat. M-am simtit luat de vint si mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit eram intr-o ripa, ma durea cumplit capul si nu-mi puteam misca piciorul sting. Noroc ca nu aveam rucsac cu cadru ca altfel cred ca-mi rupeam si coloana.”

Din pacate pentru Andrei, fiind in preajma sarbatorilor de iarna cat si din cauza vremii nimeni nu a trecut prin apropiere. A incercat sa se miste dar din cauza piciorului si a loviturii de la cap nu a reusit. Si-a pierdut din nou cunostinta. Cand si-a revenit era deja noapte. Cu greu si-a scos rucsacul din spate si a mancat ceva. Cum apa nu avea a mancat putina zapada, cit sa-i mai umezeasca gitul.

“In seara aia nu m-am mai culcat. Mi-erea teama ca daca adorm nu ma mai trezesc. Am asteptat sa se lumineze de ziua si am inceput sa ma tirasc spre vale, unde credeam eu ca sunt oameni. Ma tiram pe maini. Era ingrozitor. In 10 ore cred ca abia am parcurs cateva sute de metri, pana am ajuns la un drum forestier. Aici am lesinat din nou. Cand mi-am revenit eram deja pe un pat de spital. Doctorii mi-au spus ca ma gasisera niste taietori de lemne si ma dusesera la spital. dar din cauza gerului si a lipsei de prim ajutor, piciorul meu sting cangrenase si nu s-a mai putut face nimic ca sa-l salveze.”

A durat multa vreme pana cand Andrei s-a obisnuit cu ideea ca nu mai are un picior. Cu proteza s-a obisnuit si mai greu. Mereu uita ca o are la picior si ca fara ea nu se poate deplasa. I-au trecut nu o data prin minte ganduri negre dar “...se pare ca ingerul meu pazitor a avut grija de mine si nu m-a lasat sa fac nici o prostie. Oricum, timp de 2 ani viata mea a fost un adevarat cosmar. Stiti ce m-a schimbat? Poate o sa va para ciudat, dar un film mi-a dat sperante. Eram la un prieten cand am vazut <Forest Gump>. Si atunci am inteles ca indiferent de lumea din jurul nostru, fiecare avem o lume proprie, o lume a noastra in care noi facem legile dupa care traim.”

Din acel moment Andrei a inceput o terapie intensiva de recuperare. Cu ajutorul prietenilor si-a comandat o proteza in strainatate si a inceput sa invete din nou sa mearga. La mai putin de 6 luni reusea sa alerge aproape 1 km. A participat la aproape toate concursurile de atletism pentru persoanele cu handicap fizic, castigand cateva premii.

“Dar eu nu pentru premii alerg. Vreau sa le demonstrez celor din jurul meu ca desi am un picior de fier, sunt un om la fel ca ceilalti oameni, ba chiar pot face unele lucruri mai bine.”

De curand si-a reluat vechiul sau hobby, mersul pe munte. Cit despre planuri de viitor, are o gramada. Vrea sa faca turul Europei alergand. Dar cel mai important proiect al sau e altul.

”Mi-am promis mie insumi sa ajung sus, pe K2. Sa fiu primul om fara un picior care ajunge pe Hymalaia. Vreau sa ma uit de acolo, de sus, sa vad lumea. Si sa vad steagul Romaniei cum flutura langa mine. Stiu ca o sa dureze mult, dar nu ma las pana nu-mi voi indeplini visul”.

Pana atunci se antreneaza din greu si munceste la un atelier mecanic din Piatra Neamt. Iar simbetele si duminicile fuge de viata de orasean ca sa urce pe Toaca si de acolo, din inalt, sa se simta, pentru cateva momente, stapanul muntilor. Sus, dincolo de nori, unde incepe o alta lume.

Mihai Cristian

Alte articole care te-ar putea interesa:

Misterul focului viu

Misterul serpilor care se inchina la Icoana Maicii Domnului

Icoanele facatoare de minuni de la Hadambu

Amintiri din viata anterioara

Confesiunile unui satanist pocait