In toamna urma sa ne casatorim, vara el a plecat la el la parinti, si peste o saptamana am aflat o veste proasta, el se imbolnavise foarte grav, am alergat la el cu sufletul la gura, imi venea sa zbor nu altceva... Vroiam sa fiu linga el, sa-l mingai sa-i alin durerea... Dar a fost prea tirziu, am stat cu el la spital 4 luni, numai langa el... A suferit mult, chiar foarte mult, dar am aflat ca nu mai are scapare. A plecat din viata cand nici macar nu eram linga el, a plecat ca o suflare de vant, asa de tanar si... El a fost totul pentru mine, doar el...
Odata cu el a plecat si dragostea mea. Iar eu... eu il vreau inapoi si as trece granita dintre lumi daca as sti ca-l pot intoarce din drumul lui fara intoarcere. Il vreau langa mine si refuz sa cred ca soarta poate fi atat de cruda. A fost mai mult decat totul pentru mine, iar plecarea lui in eternitate a lasat nu un gol in mine, ci pe mine intr-un gol. Nu mai sunt eu insami ci sunt doar un gol care s-a asternut peste un alt gol, mai mare si dincolo de care se gaseste nemurirea. Pentru ca da, dragostea te ajuta sa gasesti drumul catre nemurire...
Iar nemurirea cere sacrificii... Si as fi vrut atat de mult sa fiu eu insami ofranda pentru ca el sa traiasca si mai ales pentru ca, egoista ce sunt, as fi preferat sa-l privesc eu pe el cum ma cauta... Dar viata mi-a oferit doar cupa plina a amarului, dupa ce m-a inselat cu nectarul iubirii. Sa blestem viata sau sa-mi doresc moartea? Mi-e teama sa fac si una si alta. Pentru ca simt ca as putea sa pierd drumul catre el... Da, poate ca va dura ani, dar stiu ca, acolo sus, ma va astepta si vom trai povestea noastra de iubire care s-a intrerupt atat de brusc...
