Mesaj de dincolo de viata
Uneori viata ne pune fata-n fata cu niste intamplari pe care nu le putem controla. Poate ca din cauza orgoliului nostru sau poate din cauza unei temeri ascunse ca nu putem face fata adevarului. Si de cele mai multe ori ne trezim cu regrete tarzii, in imposibilitatea de a mai da timpul inapoi si de a mai schimba ceva.
Gheorghe Dumitru este un batrin de 82 de ani, peste care anii au trecut si au lasat urme. Dar, dincolo de riduri si de parul carunt, sub sprincene se ghicesc ochii inca vioi, ochi ce par a te strapunge, cititnd pana in adincul sufletului. Viata i-a oferit si bune si rele, dar cea mai dureroasa amintire e legata de tatal sau.
“Tatal meu a murit la varsta de 49 de ani, in urma unui infarct. Nu l-am vazut pe patul de moarte. Eram certati de mai bine de 8 ani si nu ne vorbeam. Cand mi-au scris rudele la Bucuresti, intr-o toamna, ca e pe moarte, mi s-a strins inima de durere. Am luat trenul si am venit”.
Numai ca nea Mitica a ajuns prea tarziu. Cel care ii daduse viata se stinsese. Ramasese in urma sa o casa de tara cu pridvor, o livada cu meri si un ciine ciobanesc, alb, latos, Negru. Cum ultima dorinta a celui plecat dintre vii fusese ca fiul sau sa se intoarca acasa, nea Mitica i-a respectat-o. A avut grija de toate. La cateva saptamani de la moartea stapanului, cainele capatase un obicei ciudat. In fiecare seara se ducea in livada, se aseza la radacina unui pom si timp de cateva zeci de minute urla lugubru, a moarte. Noul stapan a crezut ca turbase si a vrut sa-l impuste, dar un vecin i-a spus sa aiba rabdare cu Negru, pentru ca animalul isi urla durerea.
“In primavara nu am remarcat lastarul de prun. Abia in cea de a doua primavara l-am luat in seama. Acolo se oprea haiduc mereu. Ce cauta prunul printre meri?! Am vrut sa-l scot, sa nu vestejeasca merii, dar Negru s-a repezit la mine ca turbat. M-a trintit la pamint si si-a aratat coltii...”
Dupa ce ciinele s-a mai linistit, nea Mitica a vrut sa-l ia de acolo, din gradina, dar nu a reusit. La fiecare incercare, cainele raspundea cu un marait amenintator. Pana la urma l-a lasat in plata Domnului. Si de atunci cainele sta doar in livada. Numai iarna mai intra in cotet, din cauza frigului.
“Prunul s-a marit si a dat niste poame mari, dintr-un soi care nu se face prin partile noastre. Mos Vasile, al mai batrin om din sat de la noi – a murit, Dumnezeu sa-l ierte – spunea ca prunul acela e sufletul lui taica, care a murit neimpacat, cu gandul la mine“.
Fructe din acel prun nu a mancat niciodata nea Marin. Pe toate le ia toamna si le da copiilor care trec pe strada. Si isi aduce aminte de vremurile in care si el era copil si era fericit alaturi de tatal sau, pana cand, cateva cuvinte spuse la suparare l-au purtat printre straini.
“Doar taica a ramas in sat si m-a asteptat pana ce a murit. Iar daca nu am ajuns sa il vad, sufletul lui nemangiiat s-a intors dintre morti, ca sa stiu ca el m-a iertat”.