Pentru prima oara dupa atatia ani, gimnastica feminina romaneasca nu reuseste sa transforme Olimpiada intr-un succes rasunator. Am privit la televizor, vreme de cateva minute, intrecerea la individual compus. Americancele si chinezoaicele se luptau pentru cele trei medalii - o lupta rece, care trecea de la momentele de detasare cu ochii inchisi ai lui Yang Yilin, la chipul marcat de ambitie al Shawnei Johnson - model clasic de gimnasta americana care starneste antipatia.
Camerele co-producatorilor de la NBC treceau de la o sportiva la alta, urmarindu-le exercitiile si reactiile. Inainte de ultimul schimb pe aparate, cele doua romance, Nistor si Izbasa, urmau sa evolueze la sarituri. Aparatul la care altadata aveam asigurata medalia de aur si la care predecesoarele lor din Carpati au facut istorie. Numai ca, stupoare! Comentatoarea ne anunta ca nota de plecare a romancelor e undeva pe la 6 si ceva (oricum, de cand au schimbat sistemul de notare in gimnastica s-a dus naibii si placerea de a urmari acest sport), prin urmare n-ar trebui sa ne facem iluzii prea mari.
Intre doua gimnaste de la sol - acolo se dadea batalia finala pentru medalii - NBC-ul prinde o saritura de-a Sandrei Izbasa. Nimic spectaculos - o aterizare usor ezitanta, insa ok, apoi un zambet mirat dar incantat al Sandrei catre antrenorul Forminte care se repede sa o sarute pe obraji. Nota? Undeva pe la 14 si ceva, adica esenta de mediocru.
Cand urmaream in trecut concursurile de gimnastica, ma enervau momentele intercalate in care sportive din Spania sau Brazilia erau prezentate cu exercitii de umplutura, intre “grandele” care concurau si se bateau pentru medalii. Asta a fost senzatia pe care am avut-o acum urmarind saritura Sandrei.
S-a dus gimnastica pe apa Sambetei odata cu plecarea lui Belu si orice explicatie pe care incearca sa o dea unii (si care, la urma-urmei, poate fi adevarata) - cu schimbarea codului de punctaj, cu generatiile slabe de sportive - nu stau in picioare.
Privim cu amaraciune cum podiumul gimnasticii feminine e invadat de altii, privim medalia de bronz de la echipe ca pe un miracol in contextul actual si ne gandim ca in acest sport plin de sacrificii, adevaratul Sisif trebuie sa fie antrenorul. Care, din pacate, a ales sa priveasca olimpiada dintr-un fotoliu de birou, negandu-si prea devreme vocatia si mangaindu-si cu nostalgie propriile succese care i-au transformat trecutul in legenda. Ce-i de facut insa cu prezentul? Si, mai ales, cu viitorul?
material preluat de pe http://eddie.ro/
