Dragostea de la capatul lumii
Pentru mine, nu cei doi poli ai Pamantului sau Tara de Foc sau alte locuri indepartate reprezentau capatul lumii, ci localitatea in care fusesem detasat temporar cu serviciul, ca geodezist. Este vorba de localitatea Sapanta, din judetul Maramures. Aceasta comuna de frontiera, careia i se mai spune, impropriu, oras sau orasel (pe naiba!), semnifica pentru subsemnatul capatul lumii civilizate.
Ca mentalitate, oamenii de acolo traiesc in secolul al nouasprezecelea. Turistii straini care vin sa vada celebrul Cimitir Vesel de la Sapanta – unde, pe cruci, in loc de epitafuri, sunt scrise versuri haioase, unele chiar obscene – se asteapta sa intalneasca bastinasi cu sulite, animale disparute, pe Dracula, stafia lui Ceausescu sau mai stiu eu ce strigoi aol vreunui inaintas al nostru, al romanilor.
Pentru ca ei, turistii straini, doar atat stiu despre Romania, iar Sapanta este locul ideal care le confirma asteptarile. Cand ploua si se inunda ulitele, orice baba care face echilibristica pe marginea santului poate fi vreo strabunica de a nu stiu cata spita de-a Nadiei Comaneci, iar clanurile din comuna, neatinse de evolutie si care se dusmanesc in continuu de cateva secole, seamana cu bastinasii din inchipuirea occidentalilor.
Eu insa, cum am ajuns acolo, m-am indragostitd e acele plaiuri mioritice. Era ceva foarte deosebit de lumea dezlantuita din marile orase. Am descins la Sapanta in august, cand soarele stralucea mai tare, iar albastrul cerului capatase o nuanta mai intunecata, calda si scanteietoare. In aerul proaspat se simtea un miros de balegar si de frunze arse. Pe strada principala, rasunau copitele cailor de caruta iar undeva, la marginea strazii, cateva femei vindeau cergi.
Nu cunosteam prea multe despre ura traditionala dintre cele doua clanuri sapantene. In comunitatile inchise, cu reguli stricte, pulsiunile de necontrolat ale vietii se manifesta cu o putere inspaimantatoare. Dar eu, care nu stiam asta, m-am indragostit de Maria.
Ma instalasem, cu chirie, intr-o casa taraneasca, la o familie de localnici de etnie ucraineana, oameni curati, gospodari, dar ciudati si foarte tacuti.
Tot acolo, in casa ucrainenilor, imi depozitasem si instrumentele profesionale. Urma sa-mi fac meseria de capul meu, caci sefii mei ma trimisesera singur la acest capat al lumii, departe de civilizatie. Dupa parerea mea, mergand spre interiorul tarii, civilizatia - in acest judet si in continuare – nu incepea decat de la Baia Mare. Mi se propusese sa stau la Baia Mare sau la Sighet si sa fac naveta la Sapanta, dar nu mi-a convenit.
Din fericire, ca geodezist, nu aveam decat cateva sarcini simple si precise, pe care urma sa le duc la indeplinire in cel mult trei saptamani.
Asa ca, la inceput, eram singur-singurel. Nu aveam decat un hamster care a murit si pe care l-am ingropat in gradina din spatele casei. La micutul mormant, am plantat levantica si rozmarin si am cantat Ave Maria, dar am cantat prost – niciodata nu am avut voce. Acum ma gandesc ca poate reuseam sa-l ingrop in Cimitirul Vesel... Daca l-as fi inmormantat acolo, ar fi trebuit sa-i scriu pe cruce o poezioara de genul: „Draga hamster, tu esti mort/ Dar in suflet eu te port,/ Iar in anii care vin,/ Te rog sa bei mai putin”. Asa sunt toate poezioarele de pe crucile din Cimitirul Vesel: simpliste, naive si cu trimitere ironica la viata lumeasca a celui ingropat.
Maria era vanzatoare la un magazin de paine. Intr-o zi, cand faceam masuratori si prospectiuni langa strada cu magazinul, am zarit-o prin geam si – manat de un impuls subit – m-am dus in magazin, chipurile ca sa-mi cumpar paine, desi aveam paine acasa.
Vazand-o de aproape, inalta, voinica, blonda, statuara, mi-am zis ca seamana cu o zeita nordica. Trasaturile chipului alb ca murmura erau neinchipuit de frumoase.
Au inceput sa-mi tremure genunchii de emotie: simteam ca sunt in fata unei capodopere si ca m-am indragostit de ea.
Maria avea nouasprezece ani. Ne-am imprietenit repede, caci am facut tot posibilul sa-i castig bunavointa. Iar in zilele urmatoare, n-am mai facut masuratori decat la lenjeria ei de corp. Pur si simplu, ma indragostisem de ea. Recunosc cu toata sinceritatea ca am lasat in plata Domnului sarcinile de serviciu.
Faceam dragoste departe de ochii rautaciosi ai comunitatii, pe malul Tisei. Cate un granicer voyeurist privea cu binoclul...
Maria imi spusese ca parintii ei ar omori-o daca ar vedea-o cu mine. Aveau si de ce, pentru ca blonda zeita nordica era logodita. Iubirea mea sapanteana a fost sublima si efemera. Eu trebuia sa plec, ea trebuia sa se marite...
Dar n-am sa uit niciodata clipele petrecute cu Maria, la sfarsitul de vara al anului 2006. Astfel de iubiri nu se traiesc decat o singura data in viata.
Aud si acum zgomotul raului, pe care il percepeam tinandu-mi fata in pletele ei revarsate pe iarba. Vad si astazi, in gand, fustele ei colorate, fluturand in adierea vantului. Si inca imi aduc aminte de vocea blanda care imi spunea cuvinte primordiale si care gemea atat de patrunzator in momentele intime ca aveam impresia ca suntem unul si acelasi trup.
Dupa un an de dulce si de amara suferinta (caci frumoasa blonda imi ramasese intiparita in suflet), i-am telefonat, pe mobil si mi-a zis ca s-a maritat cu medicul veterinar care ii fusese harazit de catre clanul ei. Am felicitat-o, cu o jumatate de gura si cu cealalta jumatate i-am spus ca o iubesc. A ras, ca de o gluma foarte nostima. Si mi-a inchis... Dar eu inca ma gandesc la ea.
Autor: Andrei
