Dragoste de o seara pentru o viata intreaga

Dragoste de o seara pentru o viata intreaga

Mie mi s-a intamplat in 1997. Ma numesc Barbu Mihai si am 37 de ani. La vremea respectiva, abia terminam facultatea si nimeni nu voia sa angajeze pe cineva fara experienta. Un prieten m-a ajutat sa ma angajez reporter la un post de radio. Lucram de mai bine de sase luni acolo cand am fost trimis la Costinesti. Urma sa se desfasoare acolo un eveniment mass media si trebuia sa trimit materiale de la fata locului. Prima zi de mare a fost plina doar de munca. Abia spre seara, plecat la o plimbare de unul singur, prin statiune, ma trezesc cu doi prieteni de-ai mei. Venisera la un festival si tocmai cunoscusera doua fete. Pe amandoua le chema Ana Maria, dar una s-a prezentat ca Ani iar cealalta ca Anne.

Erau dragute, mai ales Anne, care de felul ei era din Covasna, dar facea facultatea la Brasov. Ne-am plimbat toti cinci timp de cateva ore discutand despre… nemurirea sufletului, despre reincarnari, despre a doua sansa. Ce sa mai. Erau discutii filozofice din cele care dau fetele pe spate. Ani se amesteca din cand in cand in discutie, dar fata din Covasna punea mereu intrebari, incercand sa ne incurce, sperand sa ne lase fara replica. Din pacate, ceea ce discutam cu ele stapaneam de ani de zile.

Toti trei, baietii, purtam la gat niste medalioane speciale. Erau simbolul a ceea ce eram noi si ne aratau apartenenta filozofica si spirituala. Medalioanele erau facute din argint si ni le lucrasem cu mana noastra atunci cand fusesem primiti in grupul respectiv. Nu va ganditi la cine stie ce. Eram cu totii practicanti ai unui stil de arte martiale vechi, transmis doar catre elevii cu o puternica forta spirituala. In cateva cuvinte, eram un fel de luptatori martiali de credinta ortodoxa, iar norocul ne permisese accesul la informatii pe care romanii abia incepeau sa le gaseasca prin diverse scrieri mai mult sau mai putin vechi. Iar ceea ce ea afla abia acum si o fascina, noi stiam de ani de zile. Nu stiu de ce, dar in prima seara am simtit un dispret profund pentru Anne. Fara explicatii. Era doar o senzatie care pusese stapanire pe mine. Ne-am despartit urmand sa ne vedem a doua zi.

A doua zi eu am avut de lucru, asa ca ne-am vazut iarasi, spre seara, pe plaja. In clipa in care am zarit-o venind, am avut o scurta tresarire pe care mi-am controlat-o instantaneu. In fond, prietenul meu o cunoscuse inaintea mea si lui i se cuvenea initierea unei relatii. Doar ca ea nu parea sa-l bage in seama. Vorbea mai mult cu mine si cu celalalt prieten. De fiecare data cand intorcea capul spre mine simteam mii de ace in abdomen. M-am scuzat si am plecat mai repede la hotel. Trebuia sa fiu singur, cu gandurile mele, sa-mi lamuresc trairile langa acea fata. Si asta am facut toata noaptea. Am meditat la ceea ce mi se intampla. Si am ajuns la concluzia ca ma indragostisem la prima vedere.

Nu mi se mai intamplase niciodata si nu credeam ca e posibil. Dar lucrurile erau clare. A doua zi, prietenii mei s-au intors la Bucuresti iar ea a mai ramas inca patru zile. Nu stiam ce sa fac, daca trebuie sa-i spun ce simt sau daca trebuie sa las lucrurile asa. In fond, distanta dintre noi era prea mare, iar o relatie la distanta era exclusa. In plus, ea avea prieten la Brasov. Si cu gandurile astea au mai trecut inca trei zile. In ziua urmatoare trebuia sa plece si daca ar fi plecat fara sa-i spun, nu mi-as fi iertat-o. I-am cerut o intalnire pe malul marii, spre seara, fara sa-i spun de ce.

-Nu ma intreba, te rog.

-Hai, te rog, spune-mi...

-Daca-ti spun nu va mai fi o surpriza.

-Bine, dar nu stiu la ce ora ajung la tine. Am chef sa dansez in discoteca, dar de acolo vin direct la tine.

Si a venit. Chiar daca ceasul arata 01.30. Mi-a batut la usa. Am luat geanta pe care o pregatisem si ne-am dus pe plaja, cat mai departe de lume. Acolo am scos din geanta un boboc de trandafir, de care numai eu stiu cum facusem rost si… doua veste de salvare. Nu din cele pe care si le pun oamenii cand urca in barca ci din cele profesioniste. Le inchiriasem pentru o noapte si dadusem un sfert din salariul meu de atunci. Ne-am prins vestele si ne-am dat drumul pe valuri. Ne lasam purtati de valuri. Era incantata, mai ales ca nu se astepta la asa ceva. Sa plutesti noaptea, pe valuri, era o senzatie extraordinara. Vorbeam tot felul de nimicuri, desi o simteam ca-i tremura glasul. Dar eu credeam ca e din cauza brizei, nu a emotiei.

Si cand am crezut ca sosise timpul, de sub vesta mea am scos argumentul cel mai puternic: o sticla de sampanie. Cand a vazut-o a scos un strigat mic de surpriza si a tinut sa desfaca ea dopul. Am lasat-o, vazand cum se topeste de dorinta. Iar dupa ce a luat prima gura, a fost randul meu:

-Anne, acum, aici, de fata cu tine, botez marea cu numele tau. Si chiar daca nu ne vom mai vedea vreodata, cand voi trece prin Costinesti o sa vin aici si te voi striga. Si voi atinge apa care-ti poarta numele.

S-a uitat la mine si mi-a spus:

-Nimeni, niciodata, nu a mai facut ceva asemanator pentru mine. Andrei Puscasu, tu ori esti cel mai mare nebun ori esti ultimul romantic pe care l-am intalnit.

-Nu stiu cat de romantic sunt, dar nebun sunt, da, dupa tine.

Am prins-o in brate si am sarutat-o apasat. Mi-a raspuns la sarut dar deodata, s-a smucit, parca speriata de indrazneala ei.

-Hai sa mergem. Mi s-a facut frig.

-Bine, dar…

-Te rog mult, hai sa mergem.

Iar glasul ii tremura. Nu am mai spus nimic de teama de a nu strica momentul. Am iesit la mal, dar valurile ne purtasera putin spre Golful Francezului. Era o zona plina de scoici sparte si toata lumea stie cat sunt de ascutite. La un moment dat s-a impiedicat si a cazut in genunchi. O durea rau. La lumina lunii am vazut cum ii curgea sange din rana. Fara sa ma gandesc la gestul meu, aporape instinctiv, m-am aplecat si i-am prins genunchiul ranit cu buzele. I-am supt sangele, apoi m-am ridicat la fel de brusc si am luat-o in brate ca sa o trec dincolo de scoici, pe nisip. I-am spus cu glasul sugrumat de emotie:

-Anne, orice s-ar intampla intre noi, din acest moment esti in mine si nimic nu te va mai scoate de acolo vreodata.

Am simtit-o cum se cutremura, apoi m-a luat pe dupa gat si m-a strans cu o forta pe care nu o credeam sa existe in trupul sau firav.

-Vreau sa fiu a ta. Aici. Acum.

-Anne…

-Taci. Te vreau.

Trupurile noastre s-au inlantuit. Uitasem de tot si de toate. Nu mai eram doua trupuri. Eram doua suflete in acelasi trup. Ne atingeam infometati, ne descopeream pe rand de parca ne-am fi cautat o viata intreaga. As fi vrut sa nu se mai termine vreodata. Nu mai eram eu, cel pe care il stiam. Eram un devorator de dragoste, o samanta de iubire care fusese purtata de vant si cazuse intr-un loc fertil. Eram un alt eu, fara teama de ziua de maine, traind momentul pasiunii la maxim, inclestat de trupul care mi se oferise. Zorile ne-au prins in focul voluptatii. Cand a vazut prima raza de soare, si-a infipt unghiile in spatele meu si a inceput sa planga.

-Anne, ce ai?-Nimic, lasa-ma, sunt o proasta.

-Ce s-a intamplat? De ce vorbesti asa?

-Mi-e teama ca totul se va sfarsi cu rasaritul soarelui.

-Nu depinde decat de noi sa nu se sfarseasca.

-Taci, te rog. Nu ma lua in seama. Iubeste-ma.

Si mi s-a daruit atunci cu o pasiune si o abandonare ireale. Intr-un tarziu ne-am adunat hainele. Ne-am luat de mana si am condus-o la hotel sa-si ia bagajul. Apoi am plecat direct la gara. Nu aveam curajul sa vorbim nici unul dintre noi. In gara am luat-o in brate si ea si-a lasat capul pe umarul meu si m-a strans in brate. Parca vrajit, mi-am scos de la gat medalionul pe care-l aveam si i l-am dat.

-Ia-l. Pastreaza-l ca sa-ti poarte noroc. Si ca sa-ti aduca aminte de mine.

-Intotdeauna o sa-mi aduc aminte de tine. Nu am nevoie de o bucata de metal pentru asta.

-Te rog, ia-l. Vreau sa ai ceva de la mine.

-Mi-ai dat mult mai mult decat iti poti inchipui. Sa nu te indoiesti de asa ceva.

-Anne, nu trebuie sa fi draguta doar asa…

-Crezi ca asta fac?! Dupa tot ce s-a intamplat intre noi, tu crezi ca sunt draguta asa… de dragul de a fi draguta?! Inseamna ca nu ai putut sa ma cunosti cu adevarat, dragul meu.

-Iarta-ma, dar eu nu stiu sa-mi iau la revedere. Mi se pare prea dureroasa despartirea si nu vreau sa fac asta acum. Nu vreau sa-mi iau la revedere de la tine.

-Atunci nu-ti lua. Iar de vorbe, cine are nevoie de vorbe?! Mi-ai dat mai mult decat vorbe. Mi-ai dat amintiri pe care nu le voi mai trai cu altcineva. Iti multumesc pentru ca ai patruns in viata mea si mi-ai aratat ca dragostea chiar exista.

Apoi a plecat spre celalalt capat al peronului, fara sa rosteasca vreun cuvant. O simteam ca plange si ca se forteaza sa mearga mai departe. Dar trebuia sa faca asta. Viata ei era acolo, la Brasov, langa familia ei. Langa prietenul ei. Viata mea era la Bucuresti, cu bune si rele. A venit trenul si s-a urcat in el, fara sa-mi faca vreun semn. A fost singura despartire care m-a durut. Stiam ca asteapta doar un cuvant de la mine. Dar am fost prea las ca sa rostesc acel cuvant. Stiam ca daca as rosti acel cuvant nu s-ar fi terminat nimic ci ar fi fost inceputul unei frumoase povesti de dragoste.

Cu toate astea mi-a fost frica. Mi-a fost frica de prea multa fericire. Nu am crezut ca un om poate fi atat de fericit si implinit cum eram eu in acel moment. Si voiam sa pastrez ceea ce aveam. Nu voiam sa transform totul intr-o banala poveste de iubire. Avusesem un vis frumos si-l traisem. Dar viata reala e mai mult decat un vis. Si an de an, cand trec prin Costinesti, nu am nici macar puterea de a ma duce la locul unde am trait cea mai frumoasa poveste de iubire. Mi-e teama sa nu ma copleseasca amintirile. Si as vrea sa plang de neputinta mea, dar ce folos?! Pentru ca nimic nu se intoarce si nimic nu este vesnic. Nici macar iubirea…

Valentina Popescu

Alte articole care te-ar putea interesa:

Conservati-va Frumusetea!

Corpul Nostru Adora Uleiul De Masline

Peste 30 de ani – un alt inceput

Cum miroase dragostea ta?

Cum este sex-ul dupa 30 de ani