Crestinismul este una din cele trei mari religii monoteiste, alaturi de iudaism si islam. Crestinismul îmbina traditii din iudaism, pe care le îmbogateste cu marturia Noului Testament. Cuvântul "crestin" vine din limba latina populara, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este fiul lui Dumnezeu, si Mesia. Cuvântul "Hristos", în limba greaca Χριστ?ς Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraica a cuvântului Mosiach (araba Mas?h).
Institutia specifica crestinismului este biserica. Autoritatea doctrinala este Sfânta Scriptura sau Biblia, la care se adauga, în ortodoxie si catolicism, traditia Bisericii, iar pentru catolicism si Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Diferitele dezvoltari istorice ale imperiului Oriental si-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferentiere tot mai mare între cele doua comunitati crestine. Aceste diferentieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice si criterii disciplinare interne.
O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclasta din sec. al VIII-lea, provocata de refuzul cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea asa-ziselor „sectoare ale crestinismului bizantin” (iconoclasmul), si apoi în schisma verificata între papa Nicolae I si patriarhul Constantinopolului, Fotie (sec. al IX-lea).
Ruptura definitiva s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor doua Bisericii: Roma si Bizant. Din acest moment crestinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul sau organizativ conciliar si „autocefal” (autonomia deplina a fiecarei Biserici nationale, etnice), însa într-un cadru doctrinar si liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxa rusa, etc).
Cu toate acestea în Orient au ramas si biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la aceasta comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eterna (ex. Bisericile Orientale si cele numite Uniate: armeana, copta, caldee, ucraineana).
În Biserica romano-catolica, spre deosebire de cea bizantina, caracterizata de o accentuare crescânda a figurii papei si a institutiei politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate miscari de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, miscari ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparatie cu asa-zisa „Mare Schisma” orientala, dar nu lipsite de importanta. Ele sunt de amintit la afirmarea treptata (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încrestinare absoluta (cu forta) a societatii si cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar si în comparatie cu puterea împaratului.
Rezistenta în fata acestori dezvoltari (a puterii si a primatului) precum si a degradarii progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost calauzite de diferite miscari atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât si din afara bisericii, de catre schismaticii si/sau de eretici, împotriva carora n-au lipsit repercursiunile sângeroase (sec. al XI-lea pâna în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).
Crescândul amestec între Biserica catolica si puterea politica (numita „bratul decular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea ?arii Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentala dintre 1378-1417.
Ruptura cea mai importanta si cu grave urmari pentru întreaga crestinatate a avut loc însa în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocata de starea grava de decadere religioasa si morala a Scaunului Romei si favorizata de instantele de reînnoire prezente în umanismul crestin (ex. Erasm din Rotterdam, Tomas Morus), pe lânga multe alte încercari de reforma catolica si de reîntoarcere la puritatea credintei prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).
Reforma protestanta a gasit în opera lui Martin Luther si în situatia germana deosebita originile sale imediate, dar aceasta reforma foarte repede a implicat tot centrul si nordul Europei, chiar daca aceasta implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele conditii nationale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli s.a.).
Procesul de divizare a crestinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretarii asupra libertatii omului în fata harului si a condamnarii (asa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei si a prezentei reale a lui Christos sub speciile pâinii si vinului; pe plan ierarhic si disciplinar, raporturile dintre magisteriu si libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizativ, cu refuzul de a recunoaste autoritatea (pâna atunci incontestabila) a papei.
Pusa în fata unei crize atât de grave, Biserica Catolica a reactionat în cele din urma cu miscarea cunoscuta mai apoi cu numele de „Contrareforma” si, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (dupa parerea unor istorici: decisiv) l-a avut în aceasta reactie Societatea lui Isus (Iezuitii), fondata de sf. Ignatiu din Loyola, în 1534.
Odata cu caderea Constantinopolului sub dominatie turca (1453) stindardul crestinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicata la rang de Patriarhat în 1589, devenita prima aliata a ?arilor rusi. A început astfel procesul de identificare nationala între Biserica si stat si de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica si ?arul se prezentau (si într-o oarecare masura erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani cazute sub dominatie otomana, s-a elaborat si ideea Moscovei ca „a treia Roma”, chemata sa revitalizeze întregul crestinism.
Biserici crestine
- Ortodoxism
- Catolicism
- Romano-catolicism
- Greco-catolicism
- Armenii catolici
- Protestantism
- Lutheranism
- Calvinism
- Anglicanism
- Neoprotestantism
- Baptism
- Adventism
- Penticostalism
- Evanghelism
- Biserici netrinitariene
- Unitarianism
- Mormonism
- Martorii lui Iehova
