Ceasornicul mortii
Unii considera ca nu doar oamenii au viata. Aceia spun ca fiecare obiect din jur are propria sa viata, uneori mai vesela, alteori mai trista, dar care de fiecare data se impleteste cu un destin uman. Unele obiecte insa au si propria lor istorie, fiind martore ale unor intamplari incredibile, contorizind, parca fiecare clipa din viata omului al carui univers tacut il intregeste.
“In anul 1887, tatal strabunicului meu facuse o calatorie la Venetia. La intoarcese adusese cu sine o pendula de perete care i-a fascinat pe toti membrii familiei. Era lucrata in lemn de trandafir si purta semnatura unui mester anonim. La fiecare ora fixa, se auzea un fel de dangat de clopot iar din cutiuta sa camuflata sub forma unui soare puternic, iesea o pasare care-si spunea micul tril si apoi reintra in cutie.”
Asa isi incepe scrisoarea doamna Daniela Florescu din Breaza, povestind din amintiri inca proaspete. Cu toate ca au fost multi cei care au vrut sa cumpere pendula, aceasta nu si-a parasit stapinul. Ceasul nu a trebuit niciodata reglat. Functiona cu o precizie fantastica. Numai in seara cand a murit capul familiei, pendula parea sa se fi stricat. Dangatul nu mai voia sa se opreasca. Abia dupa ce au legat limba pendulei cu niste sfoara nu s-a mai auzit nimic. Dimineata, primul stapin al ceasului murise. Totul a ramas singurului copil pe care il avea, adica strabunicului doamnei Florescu. Si iarasi, timp de 30 de ani, pendula a functionat fara gres. Doar in noapte in care, chemat de Dumnezeu, proprietarul ei rtecea in nefiinta, pendula parea ca iar a luat-o razna.
“Iar dimineata, strabunul murise. Mi-a povestit bunicul cum se trezisera dimineata si il gasisera mort, cu ochii deschisi si un zimbet senin pe fata.”
Atunci au realizat membrii familiei Florescu ca ceasul anunta practic moartea stapinului. Au vrut sa o vinda, dar ceva mai puternic ca ei i-a impiedicat. Si pendula a masurat secundele pentru alte doua generatii, anuntind de fiecare data, cu precizie, moartea bunicului si pe cea a tatalui.
“Tata a murit in urma cu cinci ani. Era in perioada sarbatorilor de iarna si ma dusesem cu fratele meu la el. De-abia ne ridicasem de la masa de prinz cand, dintr-o data, pendula a inceput sa bata fara oprire. Ne-am uitat unul la altul si am izbucnit in plins. Stiam ca-n noaptea aia tata o sa moara.”
Si asa s-a si intamplat. Numai ca domnul Florescu, in loc sa fie speriat sau suparat, era recunoscator ca ziua dinaintea mortii a putut-o petrece cu toti cei dragi.
“Ne privea pe fiecare in parte si ne spunea cit de mult ne iubeste. Nu voiam sa-l lasam sa se culce in noaptea aia. Dar ne-a certat usor, apoi si-a luat la revedere de la noi. Ne-a spus ca lui i-a sosit ceasul.”
Apoi s-a intins. Definitiv. Acum pendula este in proprietatea fratelui doamnei Florescu si cine stie cit de lung va fi drumul pe care trebuie sa-l strabata alaturi de stapanii ei? Pentru ca orice drum se mai si termina. Ca si viata oamenilor.
Eliszar
