Blestemul Iubirii
Duminica, 03 Sep 2000 10:23:10 GMT
Mi-e frig. Foarte frig. E frig de la aerul conditionat. Si tremur in interior. As putea opri aerul, dar ce folos? La ce bun, daca nu pot opri frigul din mine? Mi-as dori ca-n clipa asta sa fii cu mine. Si sa ma tii in brate, sa-ti simt trupul fierbinte lipit de al meu. Sa simt mirosul ce vine din parul tau. Si sa-ti ating piele cu buzele. Sa simt cum te-nfiori, dar cum ramai in continuare rece, pentru ca asa ti-ai impus tu. (Uneori imi doresc sa-mi pot controla si eu sentimentele asa, ca tine. Apoi, in clipa urmatoare, imi dau seama ca ceea ce simt eu e cel mai mare cadou pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor: IUBIREA. Imi dau seama ca sunt printre putinii dintre cei care mai cred in IUBIRE si care pot sa iubeasca, chiar daca dragostea mea imi aduce doar suferinta si “nu e suficienta”). Mie nu-mi este teama sa iubesc. Mie nu-mi este teama de suferinta. Imi este teama doar ca, intr-o zi, o zi ca toate celelalte, plina de iubire si de dor, vei hotara ca dragostea mea te oboseste.
Iar cand mana mea va vrea sa te cuprinda si-ti voi cauta buzele-ti atat de dulci, voi atinge doar aerul – imaginea ta reflectata de dragostea mea. Tu. . . tu vei fi departe de mine. Iar eu, suflet ratacit, blestemat sa nu fiu iubit niciodata, voi ajunge ceea ce mi s-a prezis demult: un luptator fara idealuri, caruia nu-i mai pasa de viata lui si care traieste doar pentru fericirea altora, care nu va avea casa, care va fi respectat, dar nu iubit. Si atunci, intre doua lupte, in timp ce toti ceilalti se vor bucura si vor avea cate ceva de sarbatorit, ma voi retrage intr-un colt, rugandu-ma la Dumnezeu sa-mi redea pacea eterna, sa redea linistea sufletului meu pustiit si sa ma ierte. Asa cum ma rog acum la El, sa ma ierte pentru greselile mele de pe Beta 2. Pentru ca acum, singur printre oameni, am invatat ce e IUBIREA adevarata si am cunoscut SUFERINTA. Am simtit dragostea si ura in aceeasi persoana. Am iubit si am fost urat cu aceeasi intensitate cu care am iubit. . . Poate ca asta e Soarta mea: sa vad dragostea, sa simt cum e, sa o ating usor, dar ea sa fuga mereu de mine. . . Oare cat va mai trebui sa ispasesc? Sa nu mai existe iertare in Cer si pe Pamant si pentru mine?. . .
Ma voi multumi pana si cu o privire de-a ei
Duminica, 03 Sep 2000 16:02:10 GMT
Buna, Ioana. Cand iti spun tie Ioana, imi aduc aminte de momentele mele de disperare. Atunci ii spuneam si ei Ioana. Bineinteles, niciodata nu a remarcat. Si oricum, nu era spus pentru remarca. n seara asta trebuie sa treaca pe la mine. A fost plecata la tara. Ca sa-ti spun drept, am fost surprins ca mai trece si pe la mine. Ma asteptam doar la un telefon in care sa-mi spuna ca este obosita si a amane intalnirea. Scuza-ma, ai dreptate, ma flatez singur cand spun ca asta e o intalnire. De mult ea nu mi-a mai propus o intalnire. Le-a acceptat pe ale mele. Vezi, acum mai sunt si nerecunoscator. Dupa ce, intr-unul din mesajele mele anterioare iti spuneam ca ma voi multumi pana si cu o privire de-a ei, o singura privire, dar care sa stiu ca mi-a fost adresata mie, barbatul care e-ndragostit de ea, acum iata-ma plangandu-ma ca nu a mai propus de mult o intalnire sau o plimbare noaptea, prin Herastrau. Dar nu e vina ei. E ceva absolut normal. Din doua puncte de vedere. Din primul punct de vedere: se pare ca oamenii, de regula, dupa 2 ani, sufera niste mutatii sentimentale – ca sa le spunem asa – si dragostea dispare. Sau, mai exact, se transforma in altceva. Am stat de vorba cu un psiholog acum vreo 2 saptamani. Poate ca asa e si ea, doar au trecut 2 ani si jumatate. Daca stau sa ma gandesc bine, ar trebui sa fiu mai mult decat fericit ca este inca, langa mine. Sa-ti spun si al doilea punct de vedere? Daca tii neaparat sa ma repet. . .
Ei bine, ea e frumoasa, inteligenta, o femeie extraordinara pe care te poti sprijini si in care sa crezi, o femeie dorita de toti barbatii. . . Eu?! Ce sunt eu, Ioana? Oricum, pentru ea, se pare ca aproape nimic. Ea nu-si doreste intalnirile cu mine mai mult decat cu altii. Ea nu-si doreste atingerea mea. Ea fuge de imbratisarile mele, iar buzele mele, intalnesc, aproape mereu, o femeie de gheata, contrariata ca unul ca mine incearca sa o sarute. Nu Ioana, o femeie ca ea nu se poate cobora pana la mine. Cel putin nu in viata asta. Si-atunci ma mai certi? Si tu?. . . Mai bine hai sa vorbim de altceva. Stii, in ultimul week-end al lunii ar trebui sa plecam 3 zile pe munte. Daca nu se razgandeste, ca doar m-a intrebat “ dar pentru ce mergem pe munte?”. Daca vor fi zile calduroase o sa plecam cu sacii de dormit si cortul. Eu cu ea. Iti dai seama? Noi am fost plecati o singura data impreuna, la Sibiu. Si acolo i-a parut rau c-a venit. Cum sa fac ca sa nu-i mai para rau? Sa dispar din viata ei, pur si simplu? Atunci n-o sa mai regrete intalnirile cu mine? Atunci n-o sa mai spuna <nu> cand o sa-ncerc sa o sarut? Asta vrea si nu are curajul sa mi-o spuna? Sa ies din viata ei? Ii este teama ca m-a primit prea mult in viata ei? A sperat ca nici un baiat nu va primi din partea ei ce am primit eu?
A sperat ca toti barbatii sunt la fel si ca nici unul nu merita nimic? Acum se teme pentru ca vede si altceva decat i-au spus prietenele ei? Se teme ca vede dragostea unui barbat si ea nu crede in asta? Se teme ca intr-o buna zi s-ar trezi, dintr-o data, indragostita de mine si ea nu vrea asa ceva? Care-s temerile ei, Ioana? De ce apropierea mea, de fiecare data, o supara? Dragostea mea nu-i poate face nimic rau. Si sunt atat de indragostit cum nici macar eu nu am crezut ca se poate. Credeam ca, la varsta mea, nu te mai poti indragosti. Cu atat mai putin sa fii si iubit. Si dintr-o data, eu, cel ce traiam pentru altii, am simtit fiorii iubirii. Si mi-am dorit sa-mi traiesc propria-mi viata pentru mine. Si pentru femeia pe care o iubesc.
