Blestemul focului

Blestemul focului

Muntii Maramuresului ar face pe orice montaniard sa se intoarca dupa ce i-a vazut o data. Si poate nu atat din cauza aspectului lor, pentru ca, la urma urmelor, nu au nimic in plus fata de alti munti. Dar acolo, in muntii din nordul tarii, exista ceva. Se simte in aer izul de istorie. O istorie veche, in care oameni si locuri se succed deopotriva, pentru a da nastere unei povesti minunate, o poveste despre nasterea unui popor. Nu vom patrunde prea adinc in munti ci, dupa vreo 450 de metri de urcus pe drum marcat, ne vom abate de la carare mai bine de 3 - 400 de metri.

Cei care nu au o harta detaliata sau nu sunt insotiti de oameni ai locului, nu au cum sa stie ca dupa acest mic ocol urmeaza un drum forestier. Si urmind acest drum, dupa vreo 25- 30 de minute, in functie si de gradul de oboseala si de greutatea rucsacului, ajungi la un fel de luminis. Aici o cruce veche sta deasupra locurilor, stapinind parca intreg tinutul. este, asa cum aveam sa aflu mai tirziu, crucea care insemneaza locul primei biserici a satului. Un sat cu un nume pe masura locurilor de aici: Silistea Buciumeni. Sa tot aiba satul ca la vreo 30 -–40 de case, toate mari si frumoase.

Prima priveliste care se ofera calatorului ce intra in sat este cimitirul local. Sute de cruci, una linga cealalta, purtind deasupra simbolul taditional al zonei, acel acoperis simbolic de pe cruce. Este mare cimitirul buciumenilor si daca ai rabdare, poti cati citeva cuvinte despre fiecare om ce si-a gasit odihna vesnica aici. Atat ramane din fiecare dintre noi. Un cuvint, poate doua. Si cite un dram de amintiri printre cei care ne-au cunoscut. Iar dupa o generatie sau doua, toti te vor uita. Vei ramane doar un nume pe o cruce, la capatul careia, ine stie, daca ai noroc, din cand in cand, cite un crestin va aprande o luminare si se va ruga pentru odihna ta.

Trecand de cimitirul mortilor, un alt fel de cimitir se naste din curtile fiecarui gospodar. Practic nu exista ograda in care sa nu fie cel putin o cruce. Dar buciumenii nu au morti aici. Aici si-au ingropat ei o parte din necazurile lor. Aveam sa aflu ca fiecare cruce inseamna ca in gospodaria respectiva focul si-a luat tributul. Pentru ca au acesti oameni de la capatul tarii o poveste. Ei spun, oricui se arata gata sa-i asculte, ca satul lor e condamnat sa arda vesnic. Ca blestemul a fost aruncat de un preot si ca nimeni nu a reusit pina acum sa se fereasca din calea lui. Ard casele buciumene, ard pe rand. Uneori trec ani pina sa arda o casa. Dar exista o regula care nu a fost incalcata niciodata: nu exista gospodarie care sa nu fi fost afectata de flacarile din interiorul pamantului si nu exista generatie care sa nu fi platat tribut focului. In amintirea acelor focuri au fost ridicate crucile din ograzile oamenilor.

Satenii din zona, cei din alte sate care, in treburile lor sunt obligati sa treaca prin Silistea Buciumeni, isi fac mereu cruce si isi scuipa in sin, spunind “ptiu, piei satana”.

Degeaba au venit o serie de preoti si calugari, degeaba s-au tinut Liturghii si tot felul de slujbe si sfestanii, nimic din ce a facut omul nu a putut indeparta raul de sat. O putere nevazuta domina satul si nu se pare ca nu se teme de minia oamenilor lui Dumnezeu. Primele case par parasite. Ne oprim la a treia casa. Ne-a intimpinat un batrinel cumsecate, de vreo 60 de ani, care purta niste cizme de cauciuc trase peste o salopeda patata de ulei si cirpita pe alocuri. Am aflat ca-l cheama Bot Toader, dar aici, in acest sat uitat de lume, numele nu mai conteaza. Oamenii se stiu dupa porecla, ca in vremurile de demult, cand aceste locuri erau populate de dacii costoboci.

Si mos Toader are o porecla, i se spune ceferistul, pentru ca in tineretea sa, pina sa se pensioneze, a lucrat la caile ferate. Un accident nefericit l-a facut sa se pensioneze inainte de vreme. Unul dintre colegii sai a atins un fir de tensiune. Nea Toader a fost acolo si singura modalitate de a-l salva pe imprudent a fost sa-l impinga cu miinile. L-a salvat, dar in urma actului sau a trebuit sa sufere o operatie de amputare a 3 degete de la mina dreapta. Si s-a pensionat la virsta de 49 de ani, retragindu-se aici, in Silistea Buciumeni, in casa parintilor sai.

El este ultimul afectat de focul pustiitor. In primavara acestui an i-a ars sura in intregime.

“Era noapte si dormeam. Deodata au inceput vitele sa mugeasca tare, de-am sarit din pat. M-am dus la ele, dar flacarile cuprinsesera deja podeaua si jumatate din pereti. Asa incepe mereu. De la podea. Si nimenea nu mai poate face nimic. Tot ce atinge focul asta nu mai poate fi stins de nimenea. Am reusit sa salvez animalele, da` sura a ars toata.”

Nici macar nu a incercat sa opreasca flacarile.

“Deja toata lumea e resemnata. Eu am avut noroc ca mi-o distrus numa` sura, da` lu tata al meu i-o ars toata gospodaria cu acareturi cu tot. Da` nu s-a lasat tata si a mai ridicat o casa de piatra si pe asta nu a mai lovit-o urgia.“

Unii dintre oameni spun ca abia asteapta focul, ca sa scape de necazuri. Pentru ca niciodata intr-o generatie focul nu o lovit de doua ori la rand aceleasi gospodarii. Si multi asteapta mai intii focul ca sa scape de urgie si abia la urma isi construiesc case trainice.

Cei care, fara sa tina cont de sfaturile oamenilor, indraznesc sa-si ridice case inalte, focul ii atinge in cativa ani. Asa s-a intamplat cu cei din familia Rusu, care au avut de infruntat cel mai mare foc din ultimii 10 ani. Si oamenii nu spun nimic, se multumesc ca au scapat cu viata.

“Daca Dumnezeu ne da sanatate, le facem noi la loc, ca asa am invatat de la bunii nostri, sa muncim si sa ne inchinam puterii Domnului.”, spune domnul Dragos, capul acestei familii. La fel ca ceilalti si ei cred in blestemul ce a cazut pe satul lor. Cu toate astea niciodata nu s-au gindit sa plece din sat. E ca si cum ceva peste puterea lor i-ar lega de miini si de picioare. Mai mult, sunt convinsi ca blestemul ii va urmari peste tot, indiferent unde se vor duce.

“Au mai fost cite unii care au plecat din sat, crezind ca or sa scape, da` se spune ca focul i-a urmarit peste tot. E ceva necurat. Bunul meu spunea ca satul si toti cei care se nasc aici sunt ai Satanei, ca atunci, de mult, pamantul a fost inchinat domnului Intunericului si ca orice am face suntem condamnati.”

De la el aflam ca in sat problemele cu focul nu sunt de citeva zile, ci din primii ani ai secolului trecut, din 1911. Atunci satul avea biserica frumoasa, din lemn, cu picturi interioare. Preot era un anume Teofil. Lumea spunea ca n-ar fi lucru tocmai curat cu parintele, ca s-ar fi indeletnicit cu lucruri necurate. Ba unii erau gata sa jure ca l-au vazut pe preot noaptea umblind prin cimitir cu tot felul de odajdii, tinind slujbe in cinstea Diavolului. Vara lui `911 nu se diferentiase aproape cu nimic de verile dinaintea ei. Ba, din contra, urmase dupa o primavara timpurie, in care ploile ajutasera culturile de tot felul. Dintre toti, doar parintele nu avea parte de nimic. Nu era noapte in care griul lui sa nu fie calcat in picioare. Dimineata oamenii nu vedeau decit spicele culcate si nici o urma la fata locului. Doar in noptile intunecoase se auzea un urlet lugubru, ca de ciine turbat. Parintele era suparat din cauza asta si credea ca oamenii din sat sunt de vina pentru asta. Ii afurisea de cite ori se intilnea cu ei si ii ameninta cu tot felul de blesteme. Dar oamenii se jurau ca nu au nici o vina si se dadeau la o parte din calea preotului. Intr-una din zile, chiar de Adormirea Maicii Domnului, dupa ce a tinut slujba la biserica, Teofil s-a incruntat dintr-o data si a inceput sa tune si sa fulgere impotriva enoriasilor. Ramasesera oamenii stana de piatra cum de un om al lui Dumnezeu putea rosti astfel de vorbe. ...

”Arza-v-ar focul sa va arza... sa putreziti in cel mai intunecat colt al Iadului si focul cel vesnic sa va mistuie... sa nu va bucurati de bucate, asa cum nu ma bucur eu si piatra de piatra sa nu ramana din satul asta ci numai foc si scrum si cenusa. Sa nu aveti parte de iertare si Diavolul sa va bata la poarta in clipa mortii si-n loc de mir si aghiazma sa aveti parte doar de foc si pucioasa... Si neam de neamul vostru sa nu cunoasca bucuria iubirii ci numai flacarile durerii si jalea...”

Se spune ca in momentul blestemului vintul s-ar fi iscat din senin si ar fi smuls usile de la biserica. Incotro au fost duse nimeni nu stie sa spuna, pentru ca nu au mai fost gasite niciodata. Nori negri s-au aratat deasupra satului si fulgerele au inceput sa loveasca biserica. Au luat-o oamenii la fuga care incotro, spre casele lor, iar preotul a ramas mai departe in biserica, boscorodind si blestemind continuu, de parca isi pierduse mintile. Cativa au mai apucat sa vada cum un fulger a aprins biserica si cum lemnul s-a aprins de jos in sus, nu de sus in jos, cum ar fi fost normal. Trei zile si trei nopti au stat norii deasupra satului si nimeni nu a avut curajul sa se apropie de biserica. Si-n tot acest timp biserica a ars si cenusa a fumegat, imprastiind un miros greu, de pucioasa. In a treia zi soarele s-a aratat din nou si oamenii si-au facut cruce si au mers sa vada ce s-a ales de biserica.

“Au mai gasit la fata locului numa o cruce de lemn, intoarsa in jos, cu niste litere ciudate scrise pe ea. Nu au avut curajul sa apuce crucea, ci numai i-au pus niste lemne uscate si i-au dat foc. Da` crucea nu a ars de la inceput. Cand eram eu la parintii mei, inca se mai vedea. Nu stiu cum a disparut de acolo.”, a continuat domnul Rusu.

La cateva zile dupa ce biserica a ars in marginea satului a aparut un ciine mare, negru, fara stapin.

“Cainele asta a fost nenorocirea satului nostru. Oriunde aparea el casa ceea urma sa arda. Nu au avut oamenii cum sa il alunge, pentru ca nimenea nu indraznea sa dea in el. Toti erau convinsi ca este Satana care venise sa-si pazeasca satul ce-i fusese dat de preot prin blestemul lui.”

Au vrut oamenii sa mai ridice inca o biserica, de doua ori au incercat, dar de fiecare data cand constructia ajungea la acoperis, un foc izbucnea noaptea si mistuia cladirea cu tot cu schele. Pina la urma nimeni nu a mai vrut sa vina sa zideasca lacas de rugaciune in Silistea Buciumeni.

Ani de zile taranii din Silistea Buciumeni au adus ofrande din toate recoltele lor si chiar ofrande de animale, in speranta ca vor imbuna stihia si ca isi vor vedea casele si recoltele intregi. Nu exista casa in care sa nu se gaseasca citeva icoane sfintite, nu exista lacas in care Maica Domnului cu pruncul Iisus sa nu stea la loc de cinste. Cu toate astea, blestemul continua sa loveasca in satenii din Silistea Buciumeni, sub puterea cine stie care-i forte necurate...

Prima cladire care a ars dupa cea a bisericii a fost casa fruntasului satului, Burcea Gheorghe. Mos Pintea este fiul acestuia. Acum are virsta de 91 de ani si inca se mai tine drept ca bradul si merge la munca cimpului.

“Aveam pe atunci vreo 8 – 9 ani si ma intorsesem cu vitele de la pasune. Nu am apucat sa le bag in grajd ca numai ce simt pamantul ca se cutremura dintr-o data cu un huruit mare de tot. Noi aveam batatura mare, cu dale de granit. Numa` ce s-au despicat pietrele cele si au inceput a iesi limbi de flacari printre ele de ziceai ca arde piatra. O cuprins toate acareturile, mai putin grajdul. Si toate or ars de n-a mai ramas nimica din ele. Pe noi, copiii, ne-o luat bunicul si ne-o dus la un frate de-al lui, din vale. Acolo am stat citeva saptamini pina au ridicat casa noua.”

A fost marcat mos Pintea de ceea ce a vazut. Ani intregi se trezit noaptea din somn, urlind ca a luat casa foc. “Abia dupa 25 de ani, cand m-am dus la o baba din Petrosani sa-mi citeasca din carte si sa-mi descinte, abia atunci am scapat de imaginile de cosmar. Mi-a dat baba ceea sa tin la git un talisman facut din pamant sfintit, luat de la mormintul Mintuitorului si din lemn de cedru ce creste pe Golgota. Dupa ce mi-am pus talismanul, au incetat farmecele cu totul. Uite, si acuma il mai tin la git...” Si scoate din san o raclita mica, facuta dintr-un lemn maroniu, unde avea inchis pamantul sfintit.

Plecam de la mos Pintea, care ramane in curte cu amintirile lui care parca vin dintr-o alta lume, o lume uitata de oameni, o lume in care timpul pare ca a ramas in loc. Pe drum mai privim inca o data spre dalele inegrite de fum pe care stapinii locului au vrut sa le pastreze. Cine stie, poate ca marturie pentru generatiile viitoare, sa vada prin ce au trecut inaintasii lor sau poate ca marturie pentru acea forta nevazuta, acea forta satanica, ca pe la gospodaria lor a trecut. Intr-un colt al curtii, parca spre a nu fi vazuta de nimeni si a nu eranja spiritele rele, tatal lui nea Pintea a ridicat o cruce. Si totusi, cei care privesc spre acel simbol al crestinatatii, simt parca puterea lui Dumnezeu, cea in fata careia se pleaca si cel mai crunt dusman al oamenilor, Diavolul. Numai cu ajutorul acestui simbol au putut oamenii din Silistea Buciumeni sa treaca peste necazuri.

Urmatorul popas il facem la familia Udroiu, familie mare, 2 bunici, 4 oameni de virsta medie si 13 nepoti. Ba, de vreo 3 luni, li s-a mai adaugat si un stranepot, fiul mezinei. I-au pus numele de Gheorghe, asa cum s-au numit mereu primii barbati din familia asta. Fiecare locuieste in casa proprie, dar au ograda si acareturile comune. Nu s-au mutat in speranta ca dupa ce ii batrini au fost loviti de foc, blestemul nu se va intinde si asupra celorlalti. Dar s-au inselat. Nu se casatorise feciorul cel mare de nici 4 luni de zile, nu-si ridicase a treia camera la casa, ca blestemul s-a abatut asupra noii familii. Gheorghe Udroiu, acum in virsta de 42 de ani, povesteste:

“Era intr-o seara de iarna si ne trasesem la soba. Soata era in bucatarie, facea niste cirnati. Toata ziua cainele urlase a pustiu. Am cam simtit noi ce urma, da` tot nu ne venea sa credem. Speram sa nu fim tocmai noi, aia. Se facuse asa, ca la vreo 7, seara, cand s-a luminat afara ca ziua. Era o lumina rosie. Am iesit fuga din casa. Imi luase foc grajdul cu toate vitele inauntru. Aveam 3 vaci si un taur si mai aveam si 5 porci, ca tineam la noi porcii pentru toata familia. Am ramas ca prostit in fata grajdului, cu galeata intr-o mina. Mai mult am simtit decit am vazut, umbra care s-a repezit asupra mea. Era ceva, ca un ciine mare, negru. Pentru o clipa i-am privit ochii. Avea niste ochi rosii, care m-au facut sa ma treaca fiori reci pe sira spinarii si o privire salbatica. Eu am vazut multi lupi la viata mea. Aratarea asta nu era nici ciine, nici lup. era o aparitie a Iadului. Si nu cred ca asta era doar din cauza focului. Nu am putut uita niciodata ochii aia...”

A incercat Gheorghe Udroiu, cand a fost la tirg, sa explice unui pictor ambulant, ce a vazut. Si are tabloul in casa. Un tablou fantastic, desprins parca din imaginile de cosmar ale Infernului. Iar partea cea mai impresionanta sunt ochii. Niste ochi pe care pictorul anonim i-a surprins in adevarata lor splendoare si salbacicie. Un adevarat paznic al teritoriului nimanui, tinutul de dinainte de lumea mortii. Si totusi, in acea privire furioasa si salbatica, se poate vedea o urma de umanitate, o ultima reminiscenta a ingerului de dinainte de cadere. Am parasit cit am putut de repede incaperea unde era pastrat tabloul si pentru o clipa am simtit plutind in aer o spaima aproape perceptibila, un fior care putea fi simtit fizic. In curtea familiei Udroiu sunt deja 2 cruci, semn ca de 2 ori focul satanic a lovit gospodaria. Acum urmeaza la rand familia Mariei, mezina familiei, proaspata mamica. Stau cu totii si asteapta de la o zi la alta sa treaca prapadul, ca sa-si poata vedea linistiti de viata.

“Nu putem face nimica, ca poa` sa vina focul si sa ia totul. Si trebuie sa mai ridicam cateva camere, ca acuma s-a nascut asta micul si noi mai vrem copii, ca asa a lasat Dumnezeu, ca pe Pamant omul sa se bucure prin copii sai...”

Drumul ne duce citeva sute de metri, spre dreapta, pina la o curte mare, falnica. Aici, doua curti mari, de aproape 2, 5 metri si late de aproape 5, strajuiesc intrarea intr-o curte imensa. Pe porti pot fi vazute sculpturi in relief, imagini cu stele, soare si luna, ca simboluri universale ale vietii. Dar peste toate, troneaza imaginea unei cruci, o cruce dreapta, cu toate laturile egale, sculptata pe cele doua porti. La deschiderea portii, crucea se da in laturi, facand loc oaspetilor, ca in vremurile de demult, cand inaintasii lui Dragos ii primeau cu piine si sare pe drumetii care le cereau gazduire in numele Domnului. Apoi poarta se inchide, ca si cum ar vrea sa-i pazeasca pe cei proaspat intrati in ograda de cine stie ce aratari ale Infernului. Aici, in aceasta ograda, se ridica o casa cu doua etaje. Linistea curtii este strajuita de 2 dulai imensi, flocosi, inchisi pe durata zilei intr-o cusca de sirma lunga de 6 metri si lata de alti 4. Unul este alb cu o pata neagra in frunte, celalalt este negru, cu niste “cizmulite” albe la picioarele din spate. Cain si Abel sunt numele lor, in amintirea primilor stramosi ai oamenilor in care au existat deopotriva si bune si rele. Stapinul tuturor este Zaharia Stefan, primarul buciumenilor.

Este printre putinii care nu au avut mare lucru de suferit de pe urma focului. Oamenii spun ca asta a fost si din cauza faptului ca se trage din familie de preoti. Fratele tatalui sau a fost staret la o manastire din sudul Moldovei, iar fratele sau mai mic este preot intr-un sat din apropiere de Cluj. Spun oamenii ca s-a temut Satana sa se lege de oamenii lui Dumnezeu si de aceea focul i-a ars doar o parte din bucatarie. L-am gasit pe nea Zahu, cum ii spun vecinii, la masa. Ne-a omenit cu o palinca buna si cu un jambon facut de tanti Rodica, sotia lui. Asta numai pina s-au inclzit bucatele. Iar intre doua sarmale, un curcan umplut cu castane si cu mere si perpelit prin unt si smintina, toate stropite cu palinca veche de 10 ani, tinuta in butoi de dud, gazda noastra ne povesteste o intamplare ce poate fi trecuta in categoria miracolelor. In urma cu aproape 15 ani, unchiul sau i-a daruit o icoana cu Fecioara Maria, pe care spunea ca a primit-o de la un calugar pelerin la Ierusalim. Intr-o zi a remarcat ca pe obrazul sting al icoanei este o pata. A incercat sa o stearga, dar pata aparea din nou.

“Am intrebat preotul din satul vecin si mi-o spus ca icoana plange a nacaz si ca in curand ceva se va intampla in familie. Iar in noaptea urmatoare, am visat cum a venit Fecioara la mine si mi-a spus: <Scoala, Stefane, ca ti s-a aprins casa>. Eu asa am sarit din somn de parca totul fusese real. I-am sculat pe toti si tocmai atunci numai ce s-a pornit uruitul si au inceput a se despica pietrele si a iesi focul din pamant. Dar nici noi nu ne-am lasat. Am luat galetile si am aruncat la apa pina ce s-a potolit. Si la fiecare galeata strigat <Piei, satano!>”.

Asa s-a ales domnul Zaharia doar cu o parte din bucatarie arsa. Cand s-a uitat a doua zi la icoana, pata de pe obraz disparuse.

“Atunci mi-am dat seama ca e facatoare de minuni. De atunci de 2 ori a mai lacrimat icoana, o data cand a murit tata si a doua oara cand a avut accident fiul meu cel mare, de a stat in spital citeva luni si era sa moara, iar medicii nu stiau ce are. De atunci ne rugam mereu la icoana asta.”

Si mai are dumnealui un secret pe care ni-l spune. Cand a ridicat casa, a ingropat in fundatie o bucata de lemn sfint adusa tocmai de la Ierusalim.

”Asa faceau stramosii nostrii cand isi ridicau case si tot asa i-am invatat si eu pe copiii mei, ca sa le fie casa ferita de duhurile rele”

Ne luam la revedere de la familia Udroiu si ne intoarcem, pe acelasi loc pe unde am venit. Este o superstitie a satenilor pentru ca blestemul focului sa nu-i atinga si pe cei care trec prin sat. Cand ajungem la marginea satului, linga cruce, ingenunchem si spunem <Tatal nostru> si ne rugam pentru linistea taranilor din Silistea Buciumeni. Fie ca pacea eterna sa-si intinda aripa protectoare peste acea mina de crestini, care se roaga aceluiasi Dumnezeu ca si noi. AMIN.

Eliszar

Articole care te-ar putea interesa:

Invazia Satanei

Posesiuni demonice

Aparitii misterioase ale Diavolului in Romania

Posedatii si exorcizarile

Acei nebuni care au condus lumea

Ce au mostenit oamenii, genetic, de la Lucifer

Acei oameni blestemati de soarta

Misterul focului viu

Misterul serpilor care se inchina la Icoana Maicii Domnului

Amintiri din viata anterioara