Sunt sus pe munte. Pe o stanca stearpa si inalta... De undeva, de foarte departe, chem iubirea. Din adancul fiintei mele o strig pe nume... O rog sa vina... Dar nimeni nu raspunde. Doar ecoul se intoarce si-mi spune ca strigatul meu nu a fost auzit... Iubirea a plecat din lumea asta. Infranta. A parasit o lume care a uitat-o. Si-a promis sa uite si ea de lume. Si fuge, de fiecare data cand un glas razlet incearca sa o cheme... Ma duc la margine stancii si plang. Afara este frig, dar lacrimile mele sunt fierbinti. Mai privesc o data lumea din care am urcat. Ma rog pentru iertare si ma las sa alunec... Si tocmai atunci, in timp ce cadeam, Iubirea venea. De departe, de dincolo de marginile sperantei. De unde o chemasem. I-am zambit. Si mi-a zambit. Mi-a spus ca data viitoare va veni, cu siguranta... Apoi am inchis ochii...