Traditii si legende romanesti - Lebada - mesagerul Soarelui

Traditii si legende romanesti - Lebada - mesagerul Soarelui

Undeva, intr-o localitate aproape necunoscuta in Romania, Saratenii-Vechi, in judetul Ialomita, se vad si astazi ruinele unui templu, a carui poveste o mai stiu cativa localnici. Se spune ca in aceste locuri ar fi trait pe vremuri Appolo, zeul Soarelui si Artemis, zeita vanatorii, pana la inaltarea lor catre ceruri. Preotii care oficiau cultul divin erau urmasii fiilor lui Boreas si ai Chionei, barbati vajnici si inalti, facuti anume pentru a rezista in acele locuri salbatice dar atat de pline de mister.

Urmariti-i pe istoricii antici:

“Cand acestia, la soroc, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboarã acolo stoluri nenumãrate de lebede din muntii pe care ei ii numesc Ripai si aceste lebede, dupã ce inconjoarã mai intai templul cu zborul lor, ca si cand ar voi sã-l purifice, se lasã apoi in jos in curtea templului, al cãrei spatiu este foarte larg si de cea mai mare frumusete. In timpul serviciului divin, pe cand cantãretii templului intoneazã laude zeului Apollon cu un fel de melodii ale lor proprii, si pe cand cobzarii acompaniazã cu cobzele lor in cor melodia cea foarte armonioasã a cantãretilor, tot atunci si lebedele se asociazã si ele la cantãrile lor uguind impreunã; si este de notat cã aceste lebede nu fac nici o gresealã, ca sã cante cu sunete disonante ori neplãcute, ci intocmai ca si cum ele ar urma tonul si inceputul dat de conducãtorul corului, astfel cantã si ele impreunã cu cantãretii cei mai deprinsi in melodiile sacre. Terminandu-se apoi imnul, acest cor al pãsãrilor se retrage, ca si cum ele si-ar fi indeplinit datoria lor obisnuitã pentru sãrbãtoarea zeului, ar fi ascultat si ele toatã ziua cinstirile ce s-au fãcut zeilor, au cantat impreunã si au desfãtat si pe altii".

Traditia spune ca lebedele sunt foste preotese ale soarelui. Atunci cand vrasmasii au atacat locurile respective, au impresurat templul ca sa-l jefuiasca si sa le batjocoreasca pe neprihanitele preotese. Rugile lor fierbinti catre zeul soarelui au ramas fara raspuns. Atunci toate in cor s-au rugat lui Zamolsis sa le salveze. Si se spune ca din senin s-a pornit un vant napraznic si ca atunci cand vantul a ajuns deasupra templului, preotesele s-au transformat in niste pasari minunate, de culoarea inocentei, cu un gat lung. Iar templul a fost inconjurat de un nor de ceata, nemaifiind fii vizibil. Barbarii care au indraznit sa patrunda dincolo de ceata nu au mai gasit calea de intoarcere.

Pasarea vrajita

Radacina romaneasca a cuvantului lebada provine de la libida, care inseamna vrajita, fermecata, nume pe care il regasim si la unele localitati dacice. Dacii cinsteau aceste pasari divine. Numele constelatiei Lebada arata consideratia pe care acesti o acordau pasarii divine. Se stia ca lebedele purtau spre cer carele de lupta in care se gaseau sufletele eroilor morti in lupta. Doar cei viteji erau astfel inaltati de aceea dacii considerau o onoare deosebita moartea in lupta, considerandu-se ca insusi zeul suprem ii intampana pe cei morti in razboaie. Importanta sacra a lebedei rezida si din aceea ca heraldic, o regasim pe o serie de sigilii si paftale, despre unele din acestea spunandu-se ca ar fi apartinut misteriosului popor al sbarabilor, cei “vinovati de renasterea spirituala permanenta a poporului nostru, cei care, amestecati printre noi, au avut si au grija ca romanii sa nu-si piarda mostenirea ancestrala si radacina spirituala.

Ritual pentru vindecarea galcilor

In unele sate inca mai intalnim practici stravechi, ritualuri si imnuri inchinate acestor preotese ale Soarelui, ca o legatura directa dintre cel ce se roaga, omul de rand si divinitatea. Astfel, in localitatea Costesti, printre descantecele folosite de babele vindecatoare si de unii vraci, mai exista unul deosebit din care se poate desprinde fascinatia pe care lebedele au avut-o asupra stramosilor nostri.

“ Pe cea garlã repede / Veni o lespede / Cu totul albastrã, / Cu puii albastri, /
Cu pliscul de fier. / Cum ajunserã, cum se risipirã, / Cum ajunserã, cum se zdrobirã. / Asa sã se risipeascã, / Sã se zdrobeascã galcile lui .... / Acu-i lunã si cu stele, / Acu-s galcile lui ... / Mane nu-i nici lunã, nici stele, / Nici galcile lui ...!/”

Unii istorici au indraznit sa afirme ca descantecul vine din vremurile atlante, stiut fiind faptul ca regii atlanti purtau la anumite ceremonialuri vesminte albastre.

Satenii spun ca descantecele lor au fost lasate de o batrana care ar fi trait in urma cu 2 - 300 de ani in urma in acele locuri. Autoritatile o considerau nebuna, dar taranii isi duceau la ea pe cei dragi aflati in suferinta. Si batrana ii atingea pe bolnavi si rostea vorbe intr-o limba pe care n-o intelegea nimeni. Atunci cand a simtit ca i se apropie sfarsitul, batrana le-a spus ca la moartea sa se va inalta la ceruri intr-un car tras de pasari albe si ca satul lor va fi binecuvantat si ocrotit de Dumnezeu. Dar nimeni nu a luat in seama vorbele ei pana in ziua in care nu a mai fost gasita in casa. Desi au cautat-o pentru a-i ingropa trupul, acesta n-a fost niciodata recuperat. Si abia atunci cand au vazut ca pe lacul lor si-a facut cuib o lebada, toti si-au adus aminte de vorbele batranei si s-au temut de puterile divine care actionasera si pe care ei, oameni simplii, nu le puteau intelege.

Ritual pentru alungarea deochiului

Probabil ca exista putine persoane care sa nu fii vazut pe cineva din jurul sau ca i se face brusc rau sau sa nu fi auzit ca doctorii nu reusesc sa stabileasca un diagnostic pentru vreun pacient. Si aceiasi bolnavi, dusi la o batrana descantatoare sau la vreun vraci, si-au revenit in mod spectaculos. Chiar si in fata evidentei, unii raman sceptici. Se spune ca mecidina nu este suficienta pentru a vindeca bolile duhului. Oare stramosii nostri si nu numai ei erau lipsiti de cultura atunci cand tratau nu doar trupul ci si spiritul? Lucru pe care medicina moderna il ignora aproape cu desavarsire. Nu este suficient sa opresti evolutia unei boli. Trebuie sa mergi pe firul ei pana la radacina. Acolo trebuie facuta vindecarea. Fara a ma erija in aparator sau acuzator al practicilor magice, va prezint un descantec de deochi cules dintr-un sat din Oltenia.

Scepticii sa o considere o lectura ca oricare alta, iar cei ce cred sa stie ca invataturile vechi ne vor ocroti mereu viata si sanatatea. Deci, o persoana deocheata trebuie sa stea in pat, pe spate, cu capul la nord, picioarele orientate catre sud si privirea indreptata catre rasarit. Cel ce descanta ii va tine mana stanga in dreapta lui si ii va face cate 3 cruci inainte si dupa fiecare descantec, care trebuie rostit de 3 ori. Dupa ce e rostit a treia oara, bolnavul trebuie sa-si schimbe pozitia.

“Pasãre albã, / Codalbã, / Sus te suisi, / Jos plesnisi. / Plesneascã ochii ramnitorilor, / Plesneascã ochii deochetorilor! / Cine a ramnit / A plesnit, / Si a rãmas ... curat, / Lumanat, / Ca argintu' strecurat. / Descantecul meu / Leacul i-l da Dumnezeu. “

Eliszar