Satul uitat de Dumnezeu

Strigoii, care pot fi strigoi vii sau strigoi dupa moarte. Despre strigoii vii se spune ca sunt oameni ca toti oamenii in timpul zilei, numai ca noaptea, dupa ce au adormit, sufletul iese din ei si se duce sa se intalneasca cu alte spirite. Adunati, strigoii fac numai rele: iau laptele de la vaci, sug sangele copiilor, strica casniciile, sperie pe toti cei care ies in calea lor. La moartea lor, cei care se presupune ca au fost strigoi pe timpul vietii sunt ingropati cu fata in jos si cu un par sau o frigare inrosita in foc si infipta in inima, pentru ca spiritul sa nu mai poata iesi din groapa.

Strigoii de dupa moarte sunt fiintele blestemate despre care am vorbit deja.

Moroii sunt spirite ale oamenilor rai. La trei zile dupa inmormantare, diavolul intra in trupul mort si-l intoarce acasa ca sa ii inspaimante pe cunoscuti sau pe rude. Din fericire, moroii nu se pot manifesta in plan fizic, singura lor putere fiind aceea de a-i speria pe cei in fata carora apar. Aparitiile moroilor sunt temporare, credintele rurale vorbind despre o perioada cuprinsa intre 1 si 7 ani cel mult, dupa care aparitiile inceteaza.

Si mai exista o forma de aparitie a strigoilor, foarte rara, anume priculiciul. Priculiciul este un om care si-a vandut sufletul diavolului sau pe care parintii sai l-au oferit Satanei inca de la nastere, fara sa-l fi botezat. In anumite nopti, pe durata viatii sale, priculiciul se transforma in lup si ataca oamenii, de multe ori cei atacati pierzandu-si viata. Acelasi lucru se intampla si dupa moarte, pana cand corpul este dezgropat, descantat, sufletul dezlegat de blestem si corpul ars, dupa ce inima i-a fost scoasa si strapunsa.

De la Piatra Neamt pana la Bicaz drumul se poate parcurge cu masina sau cu trenul. Urcati intr-un personal care pare scos din muzeele cailor ferate, cu o gramada de geamuri sparte si usi care nu se inchid, lasand zapada sa intre pana la mijlocul culoarului, singurul lucru care iti tine de urat este speranta ca la capatul drumului se inalta maiestuos Ceahlaul, plin de legende vii si de peisaje superbe pentru amatorii de drumetii. Asa ca, pana la Bicaz, tragi cu urechea la ce discuta intre ei navetistii intre doua inghitituri de rachiu, rachiu pe care controlorul de bilete se face ca nu-l observa si care miroase de departe a crisma ieftina de tara.

Aflat in drum spre un bun prieten pe care nu-l mai vazusem de 7 ani si care se casatorea la Durau, nu m-am putut abtine sa nu trag cu urechea la o discutie foarte aprinsa, mai ales cand oamenii se jurau ca ceea ce spun ei e adevarul adevarat si isi mai faceau si cruce, speriati de vorbele pe care le rostisera, ca si cum cine stie ce blestem ar fi cazut pe umerii lor.

De la Bicaz drumul duce pe sosea pana la Izvorul Muntelui, loc de popas obligatoriu inainte de a urca spre Dochia si apoi, sa cobori prin Fantanele pana in Durau. Poti alege si soseaua, dar e pacat sa nu vezi muntele sacru al Moldovei. Si daca te opresti cateva momente pe creasta si privesti in jos, simti cum te-nfiori de-atita maretie. Dar mai exista un drum. Un drum de tara care de regula e ocolit. Pentru ca merge peste dealuri si nu este la fel de comod ca soseaua. Dar daca o iei pe aici, dupa ce mergi pe jos mai bine de 2 ore, la un moment dat pe marginea drumului apare o placuta indicatoare – “Negreni, 3 km”. Este o placuta veche si ma intreb cum de se mai tine in cuie. Dar asta e drumul pe care trebuie sa apuc ca sa-mi satisfac curiozitatea.

Satul cautat de mine era mai degraba un catun. Case mici si cenusii se insirau de o parte si de alta a drumului. Probabil ca, de la un capat la altul as fi facut mai putin de 10 minute.Mihai Ungherea este cel mai batrin locuitor al acestui catun. Cu greu il conving sa vorbeasca si asta numai dupa ce ii promit ca la plecare voi trece pe la o biserica sa aprind 7 lumanari si sa rog preotul sa-mi citeasca o sfestanie. Abia atunci batranul incepe sa-si depene amintirile din ziua in care a deschis ochii. De la el aflu ca la ora actuala in catun traiesc doar batrani si ca cel mai tinar are 53 de ani. Cat despre interlocutorul meu, povestea lui e trista. Sotia i-a murit in urma cu 5 ani. Si morti sunt si cei 2 baieti pe care i-a avut cu ea. Numai o fata i-a ramas mosului, dar fata e departe, trimisa de el ca sa o protejeze, sa o fereasca de blestemul care se pare ca a cazut asupra satului.

“Domnisorule, satul nostru ii blestemat de fo 200 de ani. Eu stiu de la buna mea care ne-a crescut cu greu. Aicea, pe vremuri, inainte de revolutia lui Tudor, traia o femeie mastera mare la tot felul de facaturi si descantece. Baba Rada era numele ei. Si pe cit de urita era baba pe atit de frumoasa era fata ei, de stateai sa te intrebi cum de-a fost posibil sa iasa asa boboc de fata dintr-o cotoroanta. Multi ziceau ca ar fi fost fiica Diavolului, ca de aici s-a tras si pieirea satului nostru. Si oricati baieti s-au incumetat a o cere de nevasta, nici unul nu a avut noroc. Intr-o zi, pe cand baba era plecata in alt sat, cativa flacai au mers la ea acasa si si-au batut joc de fata, ca sa nu mai fie asa cu nasul pe sus. Si n-a suportat fata batjocura si si-a pus capat zilelor. Numai ca baba, cand a sosit acasa, a vazut grozavia ce se intamplase. Trei zile si trei nopti a urlat Rada disperata dupa fatuca ei si a cerut pedepsirea vinovatilor. Dar tot satul tacea malc. In ziua a treia a luat baba fata pe brate si a dus-o la micuta biserica din lemn care era atunci. Toti care o intilneau se fereau de ea. Avea o privire de nebuna si parul despletit. Si ajunsa la biserica, a pus Rada pe fata jos si a aruncat amarnic blestem asupra satului. I-a blestemat pe toti satenii sa nu-si gaseasca linistea nici dupa moarte si sa sufere mereu asa cum sufera ea. Pe 9 generatii a aruncat blestemul Rada. Si a blestemat satul sa fie pustiu si sa nu mai ramana piatra pe piatra de casele care au fost martore la moartea copilei ei. Eu stiu de la bunii mei, care stiau de la ai lor, ca atunci, asa, din senin, s-a starnit un vant napraznic si din cer a coborit o flacara mare care a mistuit si biserica si pe baba Rada cu fata ei. Si tot batrinii nostri spun ca asta a fost semn de la Dumnezeu ca si-a luat mana de pe satul nostru si ca urma ca toti sa fie pedepsiti de puterea cereasca. Si asa a fost. Nu au trecut 10 ani de atunci si pamanturile satului au fost luate de boieri. Din razasi, au ajuns negrenii tarani cu ziua la stapini. Iar bruma lor de pamant nu mai dadea nici un fel de roade. Multi au plecat atunci in bejenie de nu s-a mai stiut nimica de ei. Iar din mai bine de 100 de case, pana acum au mai ramas 24. Toate celelalte au fost daramate de oameni ca sa obtina finete si pasuni. Dar tot degeaba. Si asta a fost partea cea mai frumoasa. Dupa asta au inceput nenorocirile si si-au dat toti seama ce grozavie ii asteapta. Pentru ca nici un mort ingropat in cimitirul din sat nu si-a mai gasit odihna. Toti s-au transformat in strigoi. Acum mai suntem 21 de familii si toti avem strigoii nostri.”

Sotia lui Nea Mihai, de exemplu, a murit la 65 de ani, intr-o zi de vara. A plecat pe dealuri la fan si au gasit-o a doua zi. Murise cu ochii larg deschisi, ca si cand vazuse ceva cumplit. “De atunci m-a vizitat de cateva ori. De doua ori atunci cand mi-au murit baietii. Venea la mine si-mi spunea cit e de singura acolo si ma ruga sa ma duc la ea. Dar eu stiam ca e strigoi si mereu imi faceam cruce. Atunci a venit si mi-a luat baietii.”

Ca sa o scape pe fata, Nea Mihai a casatorit-o departe de sat, cu un preot. Crede ca in felul acesta fata va fi protejata impotriva blestemului si a amenintarilor mamei sale. Pana acum a avut dreptate.Il las pe mos Mihai cu necazurile si amintirile lui si plec mai departe. Trec pe linga doua case pustii. Si poate nu m-as fi oprit in dreptul lor daca nu simteam o strangere de inima. La prima casa, pe usa mare, de lemn, erau tintuite 3 cruci de lemn, cu numele mortilor scrise mare, cu vopsea alba. Iar pe poarta era desenat, tot cu vopsea alba, o cruce inconjurata de un cerc. Oamenii spun ca ala-i semn ca locu-i pustiu si moartea nu mai are ce cauta pe acolo. Iar la a doua casa, usa este acoperita de cruci. Sunt 8 cruci, o familie intreaga de morti. Si nici unul nu a murit de moarte buna. Copiii au murit de boli necrutatoare, mama lor a murit la ultima nastere iar capul familiei a fost lovit de un camion pe cand se afla la munci agricole, in Baragan, ca sa stranga bani de mancare pentru iarna.

Se spune ca, de doua ori pe an, de Pasti si in Ajun de Craciun, din casa acum pustie de multa vreme, se aud strigate de veselie. Nimeni nu a intrat acolo, dar toti stiu ca fostii locatari ai cladirii s-au intalnit si petrec asa cum nu au avut ocazia sa o faca in timpul vietii, cele doua zile fiindu-le randuite de la Dumnezeu sa se vada.

Ma opresc la o ograda unde vad o batranica aplecata de spate care tocmai a iesit sa mai ia un brat de lemne pentru soba. Intru in vorba cu ea. Nu vrea sa-mi spuna numele. Zice ca nimeni nu a mai strigat-o pe nume de cand i-a murit barbatul in urma cu 30 de ani.

“La 3 zile dupa ce l-am inmormantat, seara, cand m-am culcat, am simtit cum se baga cineva in pat langa mine. Cand am strigat cine-i, mi-a spus sa tac, ca este el si o venit sa se incalzeasca ca-i tare frig acolo unde a ajuns. M-am dus a doua zi la parintele si i-am spus ce s-a intamplat. Iar el mi-a facut o slujba si m-o invatat sa nu-mi mai zica nimenea pe nume, ca sa nu ma mai cunoasca strigoiul. Si n-o mai vinit de atunci. Or mai zis oamenii ca l-or vazut pe la vite, prin sat, da` la mine n-o mai venit deloc.”. Si tot de la ea aflu ca satul isi are numele in urma unui incendiu care a ars mai mult de jumatate din case, cu tot cu oamenii din ele, in vara lui 1903. Nu mai plouase de aproape un an de zile si seceta uscase totul in jur.

“Nimenea n-o stiut cine o pus focul sau daca l-o pus careva. Ca a izbucnit asa, deodata, noaptea, din senin. De la cata cenusa si doliu o fost acolo i se trage numele satului de Negreni, ca ani de zile lumea o umblat imbracata numa-n negru.”

De aici merg mai departe, la o alta familie din Negreni: Maria si Toader Mirica. Ei n-au avut parte de copii, dar povestesc despre un unchi, frate cu tatal lui Toader. Spun ca de mic era fara frica de Dumnezeu si ca de fiecare data isi batea joc de cele sfinte. Satula de necazurile pe care i le facea, intr-un moment de obida mama lui l-a dracuit. Cand si-a dat seama ce a facut, femeia a mers la o baba descantatoare. Dar baba i-a spus ca e prea tirziu, ca blestemul de mama se indeplineste intotdeauna si ca singurul lucru pe care-l mai are de facut este sa-si pazeasca feciorul sa nu faca rau celor din jur. Adica sa lege strigoiul in fiecare seara, inainte de a adormi. Cat timp a trait femeia, strigoiul nu s-a legat de nimeni. Cum venea seara, ea facea ritualul de legare.

“Se auzeau urlete din casa respectiva de ti se facea parul maciuca in cap. Da` toti stiau despre ce era vorba si nimeni nu se apropia de casa pe timpul noptii. Numa` cand a murit ea, strigoiul nu a mai avut cine sa-l lege. Si atunci iesea la vinatoare si facea mult rau alor de-i intilnea pe drum. Intr-o seara insa, i-a venit sfirsitul. Ca a dat iama cu alti strigoi intr-o turma de vite si l-au omorit cainii. Atunci oamenii au luat corpul si i-or facut toate cele cu tapusa inainte sa-l ingroape. Cand o strapuns apusa inima strigoiului i s-o strambat gura a durere si a tasnit singe negru de acolo. Abia dupa aia oamenii or avut liniste.”

Si tot de la familia Toader aflu si povestea celui mai vechi strigoi din sat, de al carui nume nimeni nu-si mai aduce aminte. Toata lumea l-a prins ca Moroiul. Toti se feresc sa-i pronunte numele. Nu pentru ca ar fi un strigoi periculos. Dimpotriva. Niciodata nu a facut rau nimanui si nici nu a vorbit vreodata cuiva. Dar aparitiile lui au fost urmate intotdeauna de moartea persoanei care l-a vazut sau a unui membru al familiei. Nimeni nu stie care este mormintul Moroiului. Satenii spun ca n-ar fi avind mormant si ca este tanarul care, in urma cu 200 de ani i-a indemnat pe ceilalti sa-si bata joc de fata babei Rada. Ca pedeapsa pentru blestemul ce cazuse pe capul lor, oamenii l-au ingropat in padure, departe de orice loc sfintit, crezind ca in felul acesta blestemul va fi ridicat.

“Da` buna mea stia ca nu e strigoi. Si mi-o spus ca asta e ingerul Domnului venit sa vegheze asupra lucrarii lui Dumnezeu. Si ea il vazuse cand era mica si a treia zi i-a murit unul dintre frati. Da` nu simtise nici o teama de el. Pentru ca il privise in ochi si vazuse in ei doar mila si bunatate, ca si cum isi cerea iertare pentru solia ce o aducea.”

Toti spun ca Moroiul o sa apara atita vreme cit va mai trai cineva in sat. Am plecat din Negreni luind cu mine amintirile oamenilor de aici, tristetea din privirea lor, dorinta de a se termina totul o data pentru totdeauna. Nu exista familie care sa nu aiba un strigoi si nu exista persoana care sa nu se roage neincetat pentru iertarea pacatelor inaintasilor lor. Si i-am lasat pe negreni cu strigoii lor, cu speranta lor ca, poate, intr-o buna zi, Dumnezeu isi va intoarce din nou fata catre ei.

Eliszar