Pocainta hotului

Pestera ascunsa

Totul a inceput in urma cu aproape opt ani de zile. Atunci a fost inceputul, pentru ca actiunea in sine a inceput sa se deruleze abia din 1998. Pasionat de speologie, Daniel Iftode era aproape in fiecare week-end pe Ceahlau. Asa a reusit la un moment dat sa gaseasca o pestera retrasa, despre care putini chiar si dintre oamenii de bine stiau. La pestera se ajunge mergand de la Dochia catre Fantanele si parasind drumul prin padure, undeva in dreapta. Nu exista marcaj si nu exista nici macar o poteca vizibila cu ochiul liber.

Dupa un drum de aproape o ora, trebuie sa cobori o stanca de circa 25 de metri inaltime ca sa dai pe o terasa destul de larga. Acolo e intrarea. Pestera este adinca de aproape 150 de metri, unele zone fiind foarte largi. De pe stanca se prelinge un fir subtire de apa, un mic izvor pe care Iftode il adusese, cu niste trunchiuri de copac nu foarte groase – ca sa nu bata la ochi - pana la intare, unde, dincolo de prag facuse si un mic jgheab dintr-un copac mai mare, scobit cu barda. Mai greu i-a fost cu plantele agatatoare pe care a trebuit sa le puna pentru a masca intrarea in pestera.

“Nu puteam sa pun doar acolo, ca ar fi fost batator la ochi. Asa ca a trebuit sa plantez pe o suprafata destul de mare astfel de plante, iar la intrarea in pestera pusesem pe o grosime de aproape trei metri”.

Acesta era locul unde se retragea Iftode dupa orele istovitoare de lucru din timpul saptaminii. Spunea ca acolo se refacea complet si se simtea ca un zeu care veghea de pe munte asupra muritorilor de rind. Nimeni n-ar fi putut spune, de primavara pana toamna, ca in spatele lianelor exista o pestera. Iar iarna nu se putea ajunge acolo din cauza omatului si a vinturilor foarte puternice.

"Am fost sigur ca l-am omorat"

Apoi, cand totul a fost aranjat, Iftode a inceput marele plan pentru care ii incoltise in minte de multa vreme. A inceput sa fure din casele oamenilor. Lucra intotdeauna singur si nu lasa urme. De regula alegea casele nelocuite sau locuite temporar sau pe cele locuite de batrani. Nu risca niciodata si ocolea firmele pazite. Doar la cateva a dat spargere si a furat aparatura electrica si electrocasnica insumind cateva sute de milioane de lei.

Banii pe care ii gasea Iftode ii punea la banca, iar bijuteriile le pastra intr-o caseta mica, ascunsa tot acasa. In rest, obiectele de orice fel le cara cu masina pana la o casa pe care o mostenise de la o matusa din partea tatalui. Le depozita acolo, in pivnita, dupa ce le acoperea in prealabil cu celofan si paturi, ca sa nu intre umezeala in ele si sa le strice. “Voiam sa ma retrag cand as fi strins produse de vreo cateva miliarde de lei. Aveam de gand sa-mi deschid o firma de produse electrice si electrocasnice, dar nu aici, in Piatra Neamt, ci la Cluj sau la Targu Mures. As fi intrat si eu in rindul lumii si as fi devenit om cinstit, ca de felul meu nu sunt rau”, declara Iftode.

Din pacate, socoteala de acasa si cea din tirg nu se prea potrivesc de fiecare data. Asa s-a intamplat si cu el. Dupa o spargere in Bicaz, la care a gasit cateva inele deosebite din aur si pietre scumpe si-a pus unul dintre inele pe deget, considerind ca sansele de a se intilni in Piatra cu pagubasul sunt minore. De data asta destinul a fost impotriva lui si intr-o zi s-a trezit luat de guler de un tinar de vreo 25 de ani care ii cerea socoteala ca purta pe deget inelul tatalui sau, inel care fusese furat. Cum in jur era lume multa si el nu voia sa aiba de-a face cu Politia, Iftode a incercat sa fuga, dar tinarul s-a dovedit a fi vinjos.

In cele din urma, singura cale de scapare a fost sa scoata lama unui briceag si sa loveasca la intamplare. Baiatul a cazut, dar martorii il vazusera si urmau sa depuna declaratii la Politie. Asa ca singura scapare a fost sa scoata toti banii pe care ii avea la banca - in jur de 70 de milioane de lei – si sa cumpere o gramada de conserve si alte produse greu alterabile pe care le-a pus in portbagajul masinii si a urcat cu ele pe sosea pana la Izvorul Muntelui. De acolo a carat totul la pestera sa. “Am fost sigur ca l-am omorat. In primul moment m-a apucat disperarea, pentru ca-mi dadeam seama ca se va alege praful de planurile mele. Apoi am zis ca, totusi, mai am o sansa si m-am dus sus, la pestera mea.”

Calugar din intamplare

Pentru Daniel incepea o perioada grea, dar inca nu realiza aces lucru. Se izolase de toata lumea si lansase zvonul ca a fugit in strainatate. Familia lui era disperata. Baiatul urma sa se casatoreasca, nuntasii fusesera anuntati, restaurantul inchiriat. Nimanui nu-i venea sa creada ca Daniel disparuse brusc. Cand mai avea de facut un drum ca sa ia si ultimele lucruri din masina, s-a intilnit pe drum cu un prieten ghid care i-a spus ca la cabana e puzderie de politisti care asteapta pe cineva. A lasat lucrurile acolo si s-a intors la pestera.

Au urmat doi ani de privatiuni si cosmaruri. De teama de a nu fi descoperit nu aprindea focul in pestera decat foarte rar si in special iarna sau in zilele si noptile ploioase, cand era convins ca nimeni nu e pe munte. Manca doar conserve si bea apa de izvor. Din cand in cand, la trei, patru luni, cobora in Durau ca sa-si mai cumpere cate ceva si o facea in zilele de simbata, cand stia ca locul e plin de turistii printre care se putea pierde usor. De doua ori a trecut printr-o spaima cumplita, doua grupe de alpinisti ajungand la baza stincii sale.

Dar si de data asta a avut noroc, pentru ca alpinistii nu cunosteau locul si habar nu aveau ca acolo e o pestera. Ajunsesera acolo pur si simplu intamplator, urcand muntele pieptis.

“Nu era noapte in care sa nu am in fata ochilor chipul baiatului pe care il injunghiasem. Cosmaruri cumplite ma macinau. Il vedeam pe baiat mort, plin de sange, cum se ridica din mormant si imi spune <degeaba incerci sa fugi, caci te voi gasi oriunde>. Ma trezeam lac de sudoare si nu mai adormeam deloc”.

Parul si barba ii crescusera atat de mult, incat el singur nu se mai recunostea. Ar fi putut sa le taie, dar s-a gandit ca ii schimba fizionomia si il fac mai greu de recunoscut.

Apoi i-a venit o alta idee. A mers la un schit si pentru aproape un milion de lei pe care i-a donat, a primit in schimb niste haine mai ponosite, de calugar. Acum nu se mai deosebea cu nimic de pustnicii si calugarii care traverseaza permanent Ceahlaul.

“Nu stiu cum sa va spun, dar cred ca hainele alea purtau in ele cuvantul Domnului. Pe mine unul, ma inebunisera. Uneori aveam impresia ca am fost calugar adevarat dintotdeauna si ca viata mea reala dinainte fusese o alta. Ca Dumnezeu, in mare mila Lui, imi mai daduse o sansa sa ma indrept. Ma trezeam spunind tot felul de rugaciuni, care mai de care mai ciudate. Ajunsesem sa tin posturile toate, sa maninc te miri ce. Asa am scapat, treptat de cosmarurile mele”.

Prietenul necuvantator

Singurul inamic al lui Iftode ajunsese singuratatea. Auzea, din fundul pesterii, trosnetul unei crengute de afara. Stia cand bate vint de furtuna sau cand este soare, desi prin lianele de la gura pesterii nu se prea vedea nimic. Intr-o zi, cand mersese sa culeaga niste ciuperci, a gasit un soim de stanca cazut pe pamant, cu o aripa frinta.

“Cred ca il atacase un ris sau ceva de genul asta. L-am luat cu mine si i-am legat rana. Il tineam intr-o cusca mica facuta din nuiele de sanger, flexibile, care nu se rup. Il hraneam, ii spalam rana si... vorbeam cu el. Iar uneori aveam impresia ca ma intelege. A fost prietenul meu cel mai bun timp de aproape trei ani. Daca nu era el, probabil ca innebuneam de singuratate si nu as fi fost in stare sa mai scot doua vorbe cu cap.” Ii povestea soimului filme de desene animate si intamplari din copilarie si adolescenta.

Radea cu el la comedii si plangea la tragediile povestite. In cele din urma a reusit sa-l imblizeasca. Ii facuse cuib la intrarea in pestera si loc de trecere printre liane. Si se uita cum zboara in timpul zilei, liber si cum la fel de liber se intoarce mai tarziu la cuib. Apoi, intr-o zi soimul nu s-a mai intors.

“Atunci am inteles ca e timpul sa ma predau si eu. Daca pana atunci rezistasem, asta o datoram pasarii trimise de Dumnezeu in calea mea. Acum insa, trebuia sa iau viata de la capat, sa-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce facusem si pentru ceea ce devenisem.”

In loc de epilog

Cand politistii din Piatra Neamt s-au trezit intr-o dimineata cu Iftode, le-a fost greu sa recunoasca in calugarul din fata lor pe cel urmarit. Iar Iftode a fost si mai uimit cand a aflat ca tinarul pe care il lovise cu briceagul nu numai ca nu patise nimic, dar nici macar nu depusese plangere la Politie. Cazuse din cauza unei crize de epilepsie care se declansase in timpul conflictului si nu pentru ca fusese lovit de briceag. Dar, cum Iftode se declara autorul unor spargeri cu autor necunoscut, de ce sa se caute calul de dar la dinti?

“Atunci am realizat ca statusem degeaba trei ani pe munte, chinuit de remuscari si de singuratate. Dar cred ca asta a fost pedeapsa pe care mi-am primit-o pentru viata dusa pana atunci si a fost un semn de la Dumnezeu ca trebuie sa ma schimb”.

Cat priveste politistii pe care ii vazuse cu trei ani in urma prietenul lui ghid, fusesera cativa studenti de la Academia de Politie care isi asteptau colegii ca sa urge impreuna pe Ceahlau. Acum Iftode isi asteapta sentinta si spera ca aceasta sa fie blinda. Pentru ca s-a predat singur, desi nu era dat in urmarire, pentru ca a returnat cea mai mare parte din lucruri si pentru ca e la prima abatere. Si ultima, deopotriva. Cand au intrat in pivnita, politistii au avut impresia ca se gasesc intr-un en gros de aparatura electrica si electro-casnica.

Un singur lucru nu le-a spus Iftode politistilor si nimanui altcuiva. Unde anume e pestera lui. Pentru ca spera ca, intr-o zi, dupa ce se va fi impacat cu lumea si cu el insusi, sa se retraga acolo. Pentru a proteja identitatea eroului acestor intamplari si a-l feri de reactia negativa a celor din jurul sau, redactia a folosit numele de Daniel Iftode. Orice asemanare de nume este o pura intamplare si trebuie luata ca atare.

Eliszar