Maica stareta a unui asezamânt catolic din acea zona afectata de epidemie, o batrâna cu inima mare, energica, foarte grijulie si primitoare, se destainuie unei tinere englezoaice, macinata sufleteste, care încerca sa se adapteze noilor conditii de viata de acolo.
Maica îi spune printre altele: „M-am îndragostit când aveam 17 ani… de Dumnezeu. O fetita prostuta cu notiuni romantice despre ce înseamna viata unei persoane religioase. Dar dragostea mea era patimasa. De-a lungul anilor, sentimentele mele s-au schimbat. M-a dezamagit, m-a ignorat. Ne-am multumit… cu o relatie de indiferenta pasnica. Ca vechii soti care stau pe canapea si abia daca-si vorbesc. El stie ca n-o sa-L parasesc niciodata. Asta e datoria mea. Dar când dragostea si datoria sunt una, atunci înseamna ca esti binecuvântat”.
Câti din cei ce la-nceput aveau o râvna foarte mare pentru Hristos si Biserica, încât ar fi mutat si muntii din loc, nu s-au „trezit” la un moment dat, din diverse pricini – lipsa de atentie sau discernamânt, nelucrare, ispite de-a stânga ori de-a dreapta, primirea gândurilor rele despre Dumnezeu –, departe de tot ce erau sau nadajduiau, oarecând, sa fie?
Ispititi putin câte putin si atrasi în cursa, slabi în lucrare, neatenti la semnele lui Dumnezeu, cazând în pacate care mai de care, unii crestini simt ca dragostea lor pentru Domnul s-a racit si se multumesc cu o… „indiferenta pasnica”.
Unii aleg sa se ascunda de Domnul, sa nu mai frecventeze biserica, sa nu mai stea înaintea Lui; altii, dimpotriva, în ciuda racirii inimii, ramân înaintea Acestuia si se tânguiesc cerând ajutor, întarire si sporirea a ceea ce a mai ramas din dragostea lor.
Acestia din urma socotesc ca e mai bine si mai de folos a sta oricum înaintea Domnului, decât a-ti îndreptati fuga de El. Mai bine cu inima rece în fata Lui, decât departe de El, justificând în fel si chip departarea.
Îl putem învinovati de multe pe Dumnezeu – pentru raul din lume, pentru alegerile noastre proaste, pentru oamenii pe care ni i-a scos în cale etc. –, cu toate acestea, în clipele noastre de luciditate, simtim si stim ca nu El e vinovatul, ca El este întâi de toate Bun, Drept, Iubitor de oameni.
Daca observam în inimile noastre raceala ori indiferenta, daca pacatul ne apasa, e bine sa ne amintim clipele în care eram inundati de dragostea Lui, sa ne luam putere din acest gând si sa lucram dupa putinta
Oricum,
odihna nu avem unde sa aflam în afara Lui, dupa cum glasuieste Sfântul
Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei
vesnice” (Ioan 6, 68). Sa lucram din datorie, ca si Maica stareta din
film, daca nu mai putem lucra din dragoste! Domnul, vazând statornicia
noastra, va face ca dragostea sa creasca sau sa renasca si ne va da
iarasi bucuria cea dintâi, când El ne-a aflat pe noi, si noi pe El.
Decât a nu mai lucra deloc, mai bine a lucra din datorie. Decât a
abandona lupta, mai bine a lupta fara dragoste, dar neaparat cu
nadejde. E buna si slujirea încredintata, fara voie si, deci, fara de
plata, pentru ca ne tine cât de cât treji si ne pregateste iarasi
pentru bucuria cea mare si binecuvântarea cea dintâi.
„Dar când dragostea si datoria sunt una, atunci înseamna ca esti binecuvântat”.
Sursa: laurentiudumitru.ro
