Postul mare este o perioada de pocainta; iar pocainta este acea lupta împotriva patimilor pacatoase si poftelor, care este atât de grea încât Domnul, Judecatorul luptei Însusi, se supune ei pâna la cruce. Ni se aminteste aceasta chiar la mijlocul Postului mare, în Duminica Sfintei Cruci. Asa cum Domnul a purtat crucea pentru mântuirea noastra, astfel fiecare dintre noi trebuie sa-si “poarte crucea” pentru a ajunge la mântuirea pregatita noua de Dumnezeul nostru. Fara cruce, fara lupta, nu exista mântuire! Aceasta este ceea ce crestinismul adevarat ne învata.
Invatatura despre lupta, despre purtarea crucii este precum un fir rosu în toata Sfânta Scriptura si-n toata istoria Bisericii; si viata Sfintilor care au fost bine-placuti Domnului, atletii duhovnicesti ai evlaviei crestine, sunt adevarati martori la aceasta. Postul mare e pur si simplu un exercitiu repetat anual pentru purtarea crucii în aceasta viata, un exercitiu în lupta duhovniceasca legat, fara putinta de a fi separat, de întreaga viata a unui adevarat crestin.
Acum, însa, în al 20-lea secol al erei crestine, au aparut “înteleptii” - “neo-crestinii“, cum se intituleaza unii - care nu vor sa auda de aceasta. Predica un tip nou de dragoste siropoasa, sentimentala, colorata în roz si o desfatare neînfrânata cu toate placerile acestei vieti trecatoare. Ignora total nenumaratele fragmente din Sfânta Scriptura care vorbeste cu convingere si elocventa despre luptele duhovnicesti, de a-L urma pe Hristos Mântuitorul în patimirea Sa, de multele necazuri care-l asteapta pe crestin în aceasta viata, începînd cu cuvintele pe care Hristos le adreseaza ucenicilor Sai la Cina cea de Taina: “În lume veti avea necazuri” (Ioan 16:33). ?i aceasta este asa, cum Domnul Însusi explica, pentru ca adevaratii crestini “nu sunt din lume” (Ioan 15:19), de vreme ce “toata lumea zace în cel rau” (I Ioan 5:19). De aceea crestinii nu trebuie sa iubeasca lumea si “nici lucrurile care sunt din lume” (I Ioan 2:15); “prietenia cu lumea este vrajmasie cu Dumnezeu”, si “cine vrea sa fie prieten cu lumea se face vrajmas cu Dumnezeu” (Iacob 4:4).
Acesti “întelepti” moderni esueaza cumva în a vedea Cuvântul lui Dumnezeu, care nu promite nicaieri crestinilor deplina desfatare duhovniceasca si binecuvântare cereasca în aceasta viata pamânteasca, ci chiar dimpotriva subliniaza faptul ca viata pe pamânt se va îndeparta din ce în ce mai mult de Legea lui Dumnezeu; ca, în ce priveste moralitatea, oamenii vor cadea din ce în ce mai jos (vezi II Timotei 3:1-5); ca “toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie în Iisus Hristos, vor fi prigoniti. Dar oamenii rai si înselatori vor merge din rau în mai rau, vor amagi pe altii, si se vor amagi pe ei însisi” (II Timotei 3:12-13); si ca, în fine, “pamântul cu tot ce este pe el, va arde” (II Petru 3:10). Dar vor aparea “un cer nou si un pamânt nou, în care va locui dreptatea (II Petru 3:13) - un minunat “nou Ierusalim, coborîndu-se din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:2), care i-a fost descoperit lui Ioan, cel care a privit tainele, în timpul descoperirii facute lui. Toate acestea nu sunt pe placul “neo-crestinilor”. Ei vor desfatarea aici în aceasta lume, împovarata de multimea pacatelor si nedreptatilor; si asteapta aceasta binecuvântare cu nerabdare. Una dintre caile cele mai sigure pentru aceasta, o socotesc a fi “miscarea ecumenica”, unirea si unificarea tuturor popoarelor într-o singura, noua “Biserica” care va cuprinde nu numai romano-catolici si protestanti, dar si evrei, musulmani si pagâni fiecare mentinîndu-si convingerile si greselile. Aceasta dragoste “crestina” imaginara, în numele viitoarei bunastari a omului pe pamânt, nu poate calca în picioare adevarul.
Distrugerea aceastui pamânt cu tot ceea ce cuprinde,
desi prevazuta prin Cuvântul Domnului, este considerata de ei ca ceva
îngrozitor, de parca nu ar fi consecventa cu atotputernicia lui
Dumnezeu si, aparent, destul de nedorita. Recunosc în sila distrugerea
pamântului (pentru ca cum sa nu accepti ceva ce a fost prorocit în
Cuvântul Domnului), dar cu mentiunea ca va avea loc într-un
viitor îndepartat si înconjurat de ceata, nu peste secole ci peste
milioane de ani mai târziu. Care este motivul? S-ar putea spune, din cauza ca sunt slabi în credinta, sau le lipseste în totalitate credinta în “învierea mortilor, si viata veacului ce va sa vie”. Pentru ei totul este în aceasta viata pamânteasca, si când aceasta se sfârseste, totul se sfârseste pentru ei.
În câteva puncte -mai ales în asteptarea unei vieti binecuvântate pe
pamânt - o asemenea gândire seamana cu erezia mult-raspândita a
primelor secole de crestinism numita “hiliasm”. Aceasta
este asteptarea unei domnii de 1000 de ani lui Hristos pe pamânt;
astfel manifestarea contemporana a acestei erezii poate fi numita “neo-hiliasm“.
Trebuie sa fim constienti si sa avem în minte ca hiliasmul a fost
condamnat de al doilea Consiliu Ecumenic în anul 381; si sa aderi la el
acum în secolul 20, chiar în parte, este de neiertat. Pe lânga aceasta,
acest “neo-hiliasm” contemporan e mult mai rau decât cel vechi pentru ca la baza sa sta necredinta în “viata veacului ca va sa vie”
si dorinta patimasa de a se bucura de desfatari aici pe pamânt,
folosind toate îmbunatatirile si realizarile progresului material al
timpului nostru. Aceasta
învatatura falsa produce un mare rau, adormind vigilenta duhovniceasca
a credinciosului si sugerîndu-i ca sfârsitul lumii e foarte îndepartat
(daca va exista vreun sfârsit), si astfel nu exista nici o nevoie sa
“vegheati si sa va rugati”, cum Hristos Mântuitorul îndeamna constant
pe cei care-I urmeaza (Matei 26:41), de vreme ce totul în lume se
îmbunatateste din ce în ce, progresul duhovnicesc tinînd pasul cu
materialismul. Iar fenomenele groaznice pe care la
observam la momentul prezent sunt temporare; toate astea s-au mai
întâmplat si toate vor trece pâna la urma, si o înflorire extraordinara
a crestinismului o va înlocui, în care, bineînteles, ca ecumenistii vor ocupa locul principal si de onoare. Astfel, totul este bine! Nu e nevoie sa te chinuiesti pe tine, si nici o lupta duhovniceasca nu este necesara; posturile pot fi desfiintate.
Totul se va îmbunatati de la sine, pâna când Împaratia lui Dumnezeu va
fi în cele din urma întemeiata pe pamânt cu desfatari pamântesti si
rasplatiri.
Fratilor! Nu este destul de clar unde zace sursa acestei amagitoare învataturi? Cine induce toate aceste gânduri crestinilor de azi cu scopul de a desfiinta crestinismul? Ca de o rana infectioasa, ca de foc, trebuie sa ne temem de acest “neo-hiliasm” care este atât de opus învataturilor cuvântului lui Dumnezeu, învataturilor Sfintilor Parinti si celor de-a lungul istoriei Sfintei noastre biserici, prin care multe mii de drepti au fost mântuiti.
Fara lupta duhovniceasca nu exista si nici nu poate exista crestinism! Prin urmare, calea noastra nu parcurge calea curentelor moderne, nici a ecumenistilor, nici a noilor hiliasti. Credinta noastra este credinta Sfintilor pustnici, “credinta apostolica, credinta parintilor, credinta ortodoxa”, care, “a facut întreaga lume sa fie de neclintit” (slujba Duminicii Ortodoxiei). La aceasta credinta si numai aceasta credinta vom adera cu fermitate în aceste vremuri rele în care traim. Amin“.
Sursa: www.razbointrucuvant.ro
