Locul care a sfidat realitatea

Locul care a sfidat realitatea

Dintre totI apostolii, cel care i-a influentat cel mai mult pe oameni a fost Toma. Nu pentru ca faptele lui ar fi fost diferite de ale celorlaltI, ci pentru ca a cutezat sa ceara dovezi care sa-I intareasca credinta. Ca sa creada, el trebuia sa vada. Asa suntem noi, oamenii acestui mileniu: avem nevoie de dovezi pentru a crede ceva ce pare dincolo de puterile noastre de intelegere. Dar ce se intampla cand primim dovezile cerute? Cum se transforma credinta din noi si ce se intampla cu noi insine? Cit de mult ne schimba certitudinea unui lucru despre care nu am crede niciodata daca ni s-ar vorbi despre el?

Sunt intrebari la care incercam sa raspundem in materialul de fata.

Protagonistul intamplarilor de mai jos a fost parintele Alexe Sandru, in perioada anilor `60, cand bisericile erau darimate iar calugarii si preotii inchisi sau imprastiatI prin tara. Parintele Alexe a fost dintre cei care au preferat autosurghiunul, considerand ca este de datoria sa sa duca mai departe credinta ortodoxa si traditiile mostenite de la inaintasi. Sa-l lasam pe sfintia sa sa ne impartaseasca din propria experienta.

Satul Capatinii

“Dintre toate locurile prin care necazurile mi-au purtat pasii, cel mai mult mi-a placut in podisul transilvan, acolo unde, departe de tumultul vietii cotidiene, exista un oc aparte, locuit de o mana de oameni deosebiti. Satul se numeste Capetia si cuprande in jur de 30 de gospodarii”.

La Capetia, istoria pare a se fi oprit in loc. Oamenii detin pamantul impreuna, impreuna il lucreaza si impreuna isi impart roadele. Nimeni nu se considera mai presus de celalalt si oricit de multe bogatii ar avea cineva, continua sa duca aceeasi viata simpla: munceste si se roaga toata ziua, maninca la ore bine stabilite, pentru ca “daca nu-I dai trupului de mancare, te pedepseste Dumnezeu, ca fara putere si vlaga nu potI face lucruri bune pentru cei din preajma ta si deci nu esti placut Tatalui ceresc”, sustine Aureliu Lungu, unul din cei 12 batrani care conduc destinele satului. Civilizatia nu a patruns in sat sau cel putin nu l-a cucerit.

Oamenii se incalzesc cu lemne si gatesc tot cu lemne, iar casele sunt luminate cu luminari facute de ei insisi, din cea mai curata ceara de albine. Uneori se intampla ca satul este lovit si de cate un necaz, dar atunci sar totI ca unul sa-l ajute pe cel cu probleme. Cit despre invidie sau suparare, sunt vorbe inexistentein vocabularul capetenilor. Pentru ca totI duc aceeasi viata si nimeni nu incearca sa ia din averea vecinilor:

“Avem prea multe nu numai pentru asta viata, ci si pentru altele. DapaI de cesa ne calicim la mai mult, ca nu putem termana nici ce ne-a dat Cel de Sus”, continua mos Relu, asa cum ii spun oamenii. SI tot de la el aflam ca vatra satului este veche de peste 2.000 de ani. Casele s-au mai schimbat de atunci, dar oamenii prea putin. Se pare ca satul s-ar fi numit Capatina si ar fi devenit, in timp, Capetia.

“Nu are nici o legatura cu Golgota (Dealul Capatinii, n. a.), pentru ca in trecut multe locuri mistice purtau acest nume sau ceva legat de cap. Iar semnificatia religioasa era simpla: acolo era salajul zeului local, indiferent de numele pe care il purta”, incheie nenea Relu.

Lana noastra cea de aur

“Aici e singurul loc unde mi-am gasit linistea. Mai mult, pot spune ca-l simt pe Dumnezeu prin preajma. Nu e doar credinta ci realitatea de care sper sa ma bucur de acum incolo”.

Asa isi incepe bizara relatare parintele Alexe, cel care a trait intr-unul din locurile cele mai ciudate din Romania. Ceea ce l-a frapat de la inceput pe domnia sa a fost ca totul era diferit de ceea ce cunoscuse el. “Aici toate sunt altfel. Nu doar animalele, ci si plantele si chiar oamenii. Totul este mai mic. Ieri am stat de vorba cu ciobanul satului. A fost, pot spune, distractiv. Aveam impresia ca suntem inconjuratI de o turma de miei. Pana si batalii erau pe jumatate decat stiam eu”. L-am intrebat pe cioban de ce nu improspateaza rasa cu oi mai mari, dar acesta a zimbit si mi-a raspuns ca niciodata nu ar schimba oile lui pe altele.

“Oi mai nazdravane ca astea, nu o sa gasesti niciodatam parinte. Dau mai mult lapte si lana ca oricare alta. SI nici una nu face mai putin de doi miei pe an. Asa ca de ce sa le schimb? Ca rasa asta noi o avem asa din mosi stramosi, de cand ne-am pomenit pe aceste pamanturi. Ca spun cei mai batrani de pe la noi, ca regilor daci nu le lipsea carnea de oaie din rasa noastra, iar vesmintele lor erau tesute din lana lor”, mi-a spus ciobanul. Mai tirziu, aveam sa aflu ca pe aceste locuri au trait agatirsii, unul dintre cele mai bogate triburi ale dacilor. Se pare chiar ca legenda linii de aur s-ar fi nascut aici, din vremurile pelasge de dinaintea agatirsilor. SI nu are nimic ciudat in ea, pentru ca in realitate lucrurile stau cu otul altfel.

“Oamenii au denaturat legenda. Niciodata nu s-a vorbit despre vreo oaie cu lana de aur ci despre lana de aur. Ori traducerea a fost prost facuta. Este ca si cum ai spune in zilele noastre, despre o persoana care se pricepe sa faca orice, ca <are miini de aur>. Doar n-o sa te asteptI sa vezi niscaiva miini de aur la omu` respectiv?! Asa a fost si cu lana noastra cea de aur. Era vorba de calitatea acesteia, de faptul ca totI vecinii o doreau si in special nobilimea si casele regale. Asta insemna ca lana avea un pret deosebit si ca aducea o gramada de aur oamenilor de pe aceste meleaguri. Dar nu ca ar fi fost vreo lana de aur sau ca oile ar fi mancat nu stiu ce minereu de aur si le-ar fi stralucit lana sau alte nazdravanii de le-am mai citit si noi prin cartI”, imi spune rizind mos Leandru, un alt venerabil al satului din sfatul celor 12. Atunci a aflat parintele Alexe ca si gainile din sat, despre care dumnealui credea ca sunt urgisite de soarta, fac cate 2 – 3 oua pe zi si asta nu doar in timpul verii ci si in restul anului. Dar desi animalele din sat sunt mai mici ca celelalte, oamenii de aici sunt totI unul si unul, voinici si plini de vitalitate, iar viata le este mai lunga ca amirenilor de rand.

“TotI cei din satul nostru trec de suta de ani cum trec altii de 50”, mi-a spus intr-o zi mos Leandru.

Capetia nu a avut niciodata primar si oamenii de acolo nu au slujit niciodata grofilor sau altui nobil. Au incercat ei, mai multI, sa-I supuna pe sateni, din tagma nobililor, fie unguri fie chiar romani – pentru ca averea nu are nationalitate – dar totI s-au lasat pagubasi. Ba se spune ca cei care au indraznit si au ucis cateodata din sateni, ar fi murit subit, iar averea I s-ar fi risipit, ca sa fie cu luare aminte pentru cei care indrazneau sa ridice mana asupra oamenilor nevanovati.

Nici macar colectivizarea nu i-a atins pe cei din Capetia. E adevarat, comunistii au incercat sa le ia pamanturile, dar dupa doar cativa ani nici o oficialitate nu mai avea curajul sa puna piciorul in sat. Nu ca oamenii nu ar fi fost primitori sau s-ar fi impotrivit noii stapaniri, ci pentru ca se zvonea ca acolo nu s-ar petrece lucruri tocmai curate. Cert este ca nici comunistii nu s-au atins de pamanturile capetienilor si nici de traditiile lor.

Poiana care micsoreaza totul

La nici 20 de minute de sat, pe partea dreapta a dealului, se gaseste o poienita stranie, unde copacii cresc oblic si sunt verzi in tot timpul anului. Dar nu verdele copacilor fascineaza, ci ceea ce se petrece in interiorul acelei poienite. Pentru ca acolo, orice lucru pare mai mic decat este in realitate. La inceput am crezut ca satenii se distreaza pe seama mea, dar ulterior m-am convans ca totul era adevarat. Am masurat de mai multe ori o caramida, dar oricate masuratori as fi facut, in poienita caramida avea cu 2 centimetri mai putin”. SI mai era un fenomen straniu in poienita: trupurile omenesti nu stateau niciodata drept ci inclanate in fata. Asta era si una din marile distractii ale localnicilor, care se adunau la anumite sarbatori in poiana si organizau concursuri distractive. Parintele Alexa a participat la unele din concursuri si s-a incredintat pe pielea sa ca ceva straniu se petrecea in zona.

“Am incercat sa castig concursul de facut flotari, pentru ca inainte de a intra calugar am fost acrobat. Mi se parea chiar nelalocul meu sa particip, pentru ca eram sigur ca voi castiga. Numai ca, in clipa in care am incercat sa pun bratele pe iarba, am simtit o forta care ma respingea. Eram ca un magnet respins de un altul, cu aceeasi polaritate. Aveam 110 kg si inca mai aveam ceva muschi, dar nu am reusit sa ma lipesc de pamant. Asta in timp ce ei, localnicii, faceau flotari pana spre 100 fiecare, chiar daca eu, privindu-I, la inceput nu dadeam doi bani pe ei…”

In privanta poienitei, parerile sunt impartite. Desi totI specialistii accepta existenta unor cimpuri stranii de forte, efectul acestora e considerat diferit. Ana Maria Damian considera ca nu este nimic straniu si ca doar acceleratia vravitationala ar fi diferita de cea normala. Din aceste considerente, ochii vad eronat, la propriu.

“Esta ca si cum ai privi printr-un binoclu intors: ai impresia ca totul este mult mai departe decat este in realitate. Asta se intampla si cu cei care patrund in acel loc”, sustine domnia sa.

Nu de aceeasi parere este domnul Timofti Valeriu, un reputat energo-terapeut din Moldova de peste Prut. Dinsul este sigur ca locatia reprezinta vortex reversibil, mai exact un cimp sferic de forta, cu diametrul pe suprafata poienitei. Fortele de la suprafata sunt distorsionate de cele din adancime care, la randul lor, sunt perturbate de liniile de forta telurice creind ceea ce se numeste un haos disturbator neregulat reversibil. Din acest motiv uneori oamenii pot sa se incline in fata intr-un unghi de 65 de grade cu pamantul si sasi mentina echilibrul, in timp ce, alta data, cei care vor sa treaca prin poiana, trebuie sa mearga inclanatI in fata, pentru a nu fi aruncatI in spate. Singurul lucru vizibil e comportamentul celor care ies din perimetrul poienitei si care se manifesta ca niste oameni betI, ametitI, desi nici nu au pus gura pe bautura.

“Pe tine nu te trecem, ca e pacat mare”

Cei din Capeteni se mai mandreau cu ceva: spuneau ca ei cunosc secretul trecerii in lumea cealalta si ca ori de cate ori li se face dor de cate cineva drag si care a decedat, trec prin poarta respectiva si isi alana dorul.

“Am stat de vorba cu mai multI localnici, dar nici unul nu a vrut sa imi arate unde e trecerea. Spuneau ca eu nu as putea face asta, ca e periculos pentru mine si ca nu m-as mai putea intoarce in lumea celor vii. SI chiar daca insistam si le spuneam ca-mi asum riscul, imi replicau ca ei nu au voie sa puna in pericol alte vietI si ca nu pot raspunde in fata lui Dumnezeu decat pentru propria lor viata”.

<Nu te supara pe noi parinte>, “mi-a spus unul dintre ei”, <dar noi asa am prins din mosi stramosi si altminterea nu putem face. Asta e datoria noastra dintii, sa nu punem in pericol alte vietI si sa pazim adevarata credinta in acest sfint loc. Putem sa-tI aducem stire de la ai taI de dincolo, dar pe tine nu te trecem, ca e pacat mare>. “M-am prefacut a accepta situatia, dar am incercat mereu, in zadar, sa aflu pe unde treceau satenii in lumea de dincolo”.

Trinitatea stranie

Credinta oamenilor este cea ortodoxa, lucru destul de straniu tinind cont de localizarea lor si de credintele populatiei din jur. Ba mai mult, capetienii se mandresc ca nimic nu le-a alterat credinta.

“Cand am intrat prima data in biserica lor, am fost extrem de impresionat: picturile crestine de pe peretii bisericii se impleteau cu sculpturile pagane sau cu alte simboluri necrestine. Singura deosebire e faptul ca satenii acorda o mai mare cinste Mariei Magdalena si Sfintului Ioan Botezatorul. Ba, as putea spune ca Inaintemergatorul Domnului are un loc special in credinta localnicilor, in fiecare casa fiind cel putin o icoana care sa-l reprezinte. Pe tavanul bisericii e pictata o trinitate stranie: Dumnezeu Tatal, Sfintul Duh si Sfintul Ioan Botezatorul. Iisus este pictat doar in dreapta Altarului, iar Maica Domnului si Maria Magdalena sunt prezentate in cateva icoane prinse in stinga…”.

Biserica mai prezenta si alta ciudatenie in afara simbolurilor: orice matura, cazma, lopata sau ceva asemanator, poate sta in echilibru pe coada, fara sa cada, pana ce e luata din nou in mana. “Credinciosii pun asta pe seama sfintalor din biserica. Eu nu stiu ce sa spun, dar ceva este acolo, ceva nevazut si dincolo de puterea mea de intelegere”, continua parintele Alexe.

Al 12-lea membru al Sfatului

Casele din Capeteni sunt asezate de-o parte si de alta a unei vaI line, care face un unghi de 20 – 23 de grade. Pana si valea in sine e bizara: oricit de mult ar ploua sau ar ninge, apa nu balteste niciodata si nici nu se scurge din deal la vale. Ba mai mult, daca pui o minge in vale si o impingi, ea urca singura pana la deal, pentru a cobori si a urca din nou. “Nici chiar vantul nu ii poate schimba traiectoria, ci doar daca e oprita de cineva”, sustine parintele Alexe. Oamenii spun ca asa a fost dintotdeauna si ca la originea fenomenului ar fi patronul spiritual al satului respectiv, adica Sfintul Ioan Botezatorul. SI poate influentat de ei, parintele Alexe a inceput sa creada ca acolo, la Capetia, ar fi fost adus capul Botezatorului dupa ce a fost retezat.

Cand vremurile s-au mai asezat, parintele Alexe a revenit printre mireni si a slujit la cateva parohii, pana in anul 1984 cand a disparut brusc, fara sa lase nici un semn, fara sa spuna cuiva ceva. De atunci nimeni nu a mai luat legatura cu el. “Eu aveam 5 ani si nu prea mi-l amintesc asa de bine. Stu doar ca era un barbat mare, impunator si cu vovea poruncitoare”, ne spune domnul Daniel Sandru, nepot, cel care ne-a trimis cateva copii dupa unele foi din jurnal. “Am incercat ani de zile sa gasesc satul de care spunea bunicul, pentru ca eram convans ca bunicul este acolo, dar nu am reusit. SI poate ca as fi crezut ca jurnalul e doar o incercare de roman de-a sa daca nu aveam doua fotografii. Intr-una era bunicul meu, in fata bisericii din Capeteni, iar intr-alta era el alaturi de 11 membri din sfatul batranilor. Ani de zile am crezut ca cel de al 12-lea facea fotografia, dar in ultimul timp ma intreb tot mai des daca nu cumva ultimul membru era tocmai parintele Alexe, bunicul meu?! Cat despre sat, poate ca inca nu sunt destul de curat ca sal gasesc, dar stiu ca e acolo si intr-o zi voi ajunge acolo.

Eliszar