[gr. gnosis = cunoastere, initiere]. Doctrina sincretista, compusa din elemente ale religiilor de mistere, foarte populare in India, Babilonia si Persia, mituri ale filozofiei grecesti, asociate dar si cu unele idei crestine inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comuna a gnosticismului este dualismul intre fiinta divina originara, inaccesibila, si o serie de emanatii rele care ajung in lume, in materie. Sistemul lui Valentin (160 d.H.), crestin din Alexandria, care a expus invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135-160 d.H., este centrat pe ideea de pleroma. Lumea spirituala pura (pleroma) este compusa dintr-o unitate de eoni, emanatii divine provenite din Dumnezeu-Tatal. Creatia ar fi identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, in esenta rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de un demiurg.
Cuvantul (Hristos, Logosul) nu este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic si nu a inviat. Mantuirea ar fi un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pleromei. Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupesti, nici cei psihici) poseda aceasta cunoastere si deci se pot mantui. Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul si Irineu de Lyon au combatut gnosticismul. Ei afirma despre creatie ca este buna, fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentantii gnosticismului crestin se numara: Simon din Samaria (Simon Magul), Nicolae (fondatorul sectei Nicolaitilor), Cerint (contemporan cu apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca. 85), Bardesan din Edessa (n.154).
Doctrine gnostice: Dumnezeu este indiferent la soarta omenirii si a universului, omenirea si materia sunt impure (nu sunt rezultatul creatiei unui Dumnezeu iubitor si grijuliu, ci emanatii asupra carora Dumnezeu nu are control de-a dreptul). Puterile care guverneaza in mod secret universul sunt arhanghelii raului, asupra carora Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt paradis in esenta (cu exceptia acelor putini alesi, in care scanteia divina arde inca, cei predestinati sa se reuneasca cu lumea divina).
Salvarea, mantuirea, nu sunt oferite tuturor, ci doar unui cifra limitat de alesi. Cei alesi primesc cunoasterea divina de la Hristos (revelatia este pura cunoastere divina si indiferenta de aprecierea intelectului uman. Logica si bunul simt reprezinta oricum raul. Vechiul Testament ar fi rau, fiind articol de dumnezeul rau al evreilor. Idealul este viata divina a spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem, condamnarea mariajului, desprinderea de animalitatea restului omenirii). Mantuitorul aduce salvarea odata cu intelegerea (revelatia).
Biblioteca gnostica din Nag Hammadi (Egipt): In anul 1945, un felah (taran egiptean) descopera intr-un cimitir de langa satul Nag Hammadi 13 manuscrise copte scrise in sec.3-4 in dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri din limba greaca. Cele 13 manuscrise cuprind 51 de texte scrise in traditie gnostica. Manuscrisele se afla azi la Muzeul Coptic din Cairo cu exceptia lui Jung Codex. Doar cateva au fost publicate: "Evanghelia Adevarului" (probabil de Valentinus) si "Evanghelia lui Toma" (cuprinde 114 pilde ale lui Iisus).
Jung Codex: manuscrisul a fost separat de celelalte 12 si achitat de Institutul Jung in anul 1952. Se pare ca dateaza din sec. 4 d.H. si cuprinde: "Evanghelia Adevarului", "Scrisoarea lui Rheginos", "Tratat asupra celor Trei Natiuni" si fragmente din "Rugaciunea Apostolilor". Crestinismul, care este o miscare mesianica evreiasca, poseda o tensiune interna provenita din intarzierea temporala a Parousiei (sfarsitului lumii) asteptate. De vreme ce Parousia nu s-a Erezii 6 sortiment, Biserica preschimba eshatologia (stiinta despre sfarsitul lumii) istorica in eshatologie supranaturala. Asteptarea Parousiei nu dispare dar niciodata cu totul din viata comunitatilor crestine. Acest element apocaliptic reprezinta fermentul anarhist, revolutionar, care insoteste crestinismul in cursul intregii sale istorii. Atunci cand presupusa promisiune a lui Hristos de "a se intoarce pe cand (credinciosii contemporani) vor fi inca in viata" nu s-a implinit, gnosticii au ales calea helenistico-dualist-esoterica si au denuntat invataturile bisericii crestine ca fiind minciuni banale, bune pentru prostime. Parousia: Platon foloseste cuvantul parousia in sensul prezentei ideii in obiect si a transcendentei obiectului in idee.
Teologia il foloseste in sensul prezentei lui Hristos in perioada intoarcerii (amanata sine die). In asteptarea intoarcerii lui Hristos, unii credinciosi si-au pierdut rabdarea si au urcat in caruta gnosticismului. Crestinismul considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn, in timp ce gnosticismul socotea ca materia reprezinta totdeauna raul, iar spiritul reprezinta totdeauna binele. Extinzand aceasta idee si aplicandu-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie separativa intre Iisus si Hristos. Iisus ar fi fost un simplu om, in timp ce Hristos ar fi reprezentat o emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care l-a parasit la rastignirea sa. Ca atare, atat intruparea, cat si invierea, piloni ai crestinismului, sunt negate.
Doctrina crestina cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu afirma ca Iisus Hristos este Dumnezeu, este o persoana divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura umana perfecta a facut posibila crucificarea lui si actul de mantuire a pacatosilor. Natura divina a facut posibila invierea, inaltarea si slavirea lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o intelegere si acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului biblic, adica urmand metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergente care, urmand traditii diferite sau bazandu-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau sa iasa din comuniunea Bisericii.
Aceasta, spre diferenta de practica din religiile pagane, in fata acestor tendinte separatiste, se vede constransa sa insiste asupra unitatii adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de criteriul apostolicitatii. Inca de la inceput, carevasazica, diagnoza istorica ne arata ca nu exista un izvor pur al adevarului de credinta, care, putin cate putin sa fi fost alterat de doctrine false, ci o multitudine de marturii de credinta care printr-o alegere unilaterala, adica printr-o deviere de la doctrina, au condus la formarea comunitatilor separate (secte). Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu invatatura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19).
La sfarsitul primului secol, in Asia Mica traieste si-si propaga invatatura Kerintos, despre care Irineu de Lyon ne spune ca sustinea o hristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru dansul, Hristos este fiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez, Hristos s-ar fi coborat asupra lui Iisus sub forma de porumbel. Numai de acum inainte, Iisus Hristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savarsit minuni. Inainte de moarte, Hristos l-a parasit iarasi si numai Iisus a patimit, a murit si inviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui Hristos de erorile pe care Kerintos le propaga. Se pare ca ideile lui nu au castigat multi adepti. Daca Kerintos ramane un persoana singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebion=sarac) in schimb, vor gasi numerosi adepti pentru ereziile lor.
Poate ca la inceput, ei erau iudeo-crestini ortodocsi care dupa anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se in Transiordania. Mai tarziu, sustinand obligativitatea legii mozaice pentru mantuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a sortiment probabil in jurul anului 150. De la dansii avem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al Scripturii. Aceasta traducere cat si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si de catre Origen. Atat in problema hristologica cat si in considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii sunt impartiti, unii lasandu-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate in dualismul referitor la originea lumii. De la inceput, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va stapani in lumea viitoare) si altul rau (stapanul lumii prezente).
Principiul bun este Hristos (Mesia doar din perioada botezului si pana la inceperea patimirii), Erezii 7 care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica observare a legii mozaice. Hristos a respins orice forma de sacrificiu; nici sacrificiul sau pe cruce nu are carevasazica vreo valoare. In locul sacrificiului intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si greselilor personale, ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina sacra cu apa si paine si sfinteste zilele de sambata si duminica. Alaturi de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la inceputul secolul al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin (Duhul Sfant) si altul masculin (Iisus Hristos, om si profet, care ar fi avut mai multe incarnari).
Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; in plus, insista asupra botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Se acorda mare importanta celebrarii ascensiunii sufletelor defunctilor spre imparatia luminii. In eterodoxia lor exista un mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani.
In opozitie cu Marele Mani si insotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele. Intre cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu, si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decat o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina in paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se inteleaga. Gnosticismul reprezinta un sincretism religios al antichitatii tarzii care, pe baza unui dualism oriental, pune impreuna conceptii religioase ale iudaismului tarziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine. Gnosticismul a existat si inaintea crestinismului, iar multe din persoanele care il imbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. In acest fel apare "gnosticismul crestin".
El incearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el insusi, pentru care se serveste fara mare discernamant de doctrina cultelor orientale, de filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine. Referitor la izvoarele acestei erezii, in afara de tarzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita in cea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si intr-o masura mai mica din Clement Alexandrinul, Origen, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, in Egiptul de Sus, in apropiere de stravechea chinovie pahomiana Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pana atunci, in limba copta, in cea mai mare parte reprezentand traduceri din opere grecesti scrise in secolul 2 d.H. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:
a. un dualism accentuat intre cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;
b. imposibilitatea de a se pierde scanteia divina a luminii din eul gnosticului, chiar daca sufletul sau este inclinat total si invins de rau;
c. urmand calea cunoasterii, eul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se intoarca spre imparatia luminii adevaratului Dumnezeu;
d. caderea si ridicarea gnosticului sunt imbracate in speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist. Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform in toata zona sa de raspandire si pe toata durata existentei sale.
Radacinile sale trebuie cautate in Orientul Mijlociu si in estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului imbraca forme si aspecte noi, in functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci cand se intalneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata in conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, Erezii 8 acestea au patruns masiv in lumea greaca, propagandu-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie inca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales in problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic tarziu (de exemplu, esenienii de la Qumran) sa fi exercitat un rol de mediere intre curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte. Atunci cand sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se intalneste cu crestinismul care incepe sa se raspandeasca peste granitele Palestinei.
Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana manuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pana atunci. Spre anul 160 d.H., Iustin ne spune ca exista crestini care il recunosc pe Hristos ca mantuitor, dar vad in creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. dar atat el, cat si mai tarziu Origen, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici in randul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. In primul rand, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, in parabole, si nu poate fi inteles decat de catre cei carora le este dat sa-l inteleaga. Insasi Evanghelia lui Marcu spune ca: Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvantul, asa cum erau in stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar in particular le lamurea toate discipolilor sai. In al doilea rand, succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, spirituali, poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili carevasazica sa-l cunoasca pe Dumnezeu.
Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samarinean de origine, ce se propune pe sine ca adevaratul rascumparator, trimis in aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati ingeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care incepe sa predice la Alexandria spre anul 135 d.H., propagandu-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui ii este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu de Lyon cunoaste Evanghelia Adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gandirea paulina si de cuvinte ale lui Iisus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Inaa la dansul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta in mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil isi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza in cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena si spre care creatia imperfecta tinde sa se intoarca.
Precizam ca ideile expuse aici nu redau decat ceea ce credem ca se repeta frecvent in amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul in aceasta faza a sa, determinanta si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog (gnozeologic-mantuitor) intre religiile pagane ale zonei de interes si crestinism. Exponentul principal al gnosticismului crestin este Marcion. Nascut la inceputul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, in Pont. Din cauza unei divergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine in conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atat Papia cat si Policarp din Smirna il exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 d.H. vine la Roma, unde intra in contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici intalneste un alt gnostic, sirianul Cerdon.
Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Iisus Hristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; incepe sa-si propage cu mult zel ideile si in scurt timp reuseste sa-si castige numerosi adepti. Rezultatul il constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si preoti) alaturi de cele crestine. Deoarece liturghia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta in grupul marcionitilor.
Biserica isi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata hotararea impotriva lui si a invataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza
Erezii 9
incompatibilitatea invataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor. Doctrina marcionita exclude intreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia ii sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci cand il trimite ca Mantuitor pe Hristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Pavel este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta in epistolele sale si in Evanghelia lui Luca. dar si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat in putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament.
Nu numai dualismul prezent la dansul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie impotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mantuitorul sa se intrupeze in impurul trup uman; aceasta ar insemna pentru Dansul sa fie in stapanirea demiurgului. Neputand avea un autentic trup uman, Hristos nu a putut suferi pe cruce; carevasazica, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mantuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si inspaimantatoare pentru crestini, sunt trase de discipolii lui Marcion, care incearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite in fata pozitiei doctrinare a Bisericii.
Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman il determina apoi sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman. Lui Marcion ii sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta in destinul impus de astri, cosmogoniile, impartirea crestinilor in psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatii exigentelor ascetice impuse, ca si liturghiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Nici unul dintre gnostici nu a determinat atat de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu de Lyon), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atat de periculoasa.
Categorii
     |