Comorile spirituale de la Burlusi

Comorile spirituale de la Burlusi

Pamintul acesta a fost primul crestinat in intregime. Oamenii au renuntat la vechii zei si s-au inchinat Sfintei Treimi si Maicii Domnului. Si au ridicat de-a lungul secolelor lacasuri sfinte de rugaciune: cei bogati cite o biserica, iar cei saraci cite o troita. Troita a fost biserica lor. Si chiar daca acolo nu se tineau slujbe, oamenii stiau sa se inchine si sa aprinda luminari in amintirea inaintasilor.

Satul troitelor

Undeva pe Valea Topologului, intre Curtea de Arges si Rimnicu Vilcea, exista un sat ce pare desprins din vremi vechi, de la inceputurile crestinismului. Oamenii inca mai poarta costume populare si se mindresc cu ele, iar satul este plin de troite, care mai de care mai frumos pictate si impodobite cu flori si cruciulite de toate felurile si marimile. E plin satul de troite care par a fi mici biserici. Aproape fiecare casa are o troita. Pentru ca aici, la Burlusi, exista un obicei straniu: fiecare familie instarita trebuie sa ridice o troita, o capela mica in amintirea mortilor si cinstirea viilor.

Troitele sunt ridicate in fata curtilor mari, au perete de caramida si acoperis de sita si par sa fie o poarta prin care viii pot comunica cu mortii pe care i-au iubit si nu vor sa-i uite. Din cauza troitelor lor oamenii au avut mult de patimit. Comunistii au vrut sa le darime iar ceilalti le-au luat, pur si simplu si le-au dus in diferite locuri. Pe unele le-au aparat oamenii cu furci si topoare, ca la rascoala din 1907. Supararea lor a inceput in clipa in care cei de la Bucuresti au venit si au ridicat cea mai frumoasa troita din zona.

Iar cei care nu pot sa ridice, la rindul lor, troite noi, au sarcina de la inaintasi sa aiba grija de cele vechi. "Asa mi-a lasat tatal meu cu limba de moarte. Ca si tata si bunicul, si-au dat sfirsitul inaintea troitei cesteia. Pe tata l-am dus eu in brate, ca m-a rugat. A apucat sa se inchine de doua ori si a plecat dintre cei vii. Bunicul a murit pe front. Nu ne-au trimis corpul, dar i-am pus noi o poza inauntrul troitei, ca sufletul lui sa se intoarca acasa", ne povesteste T. C. si lacrimile ii curg pe obraz, in ciuda virstei inaintate. Nu ii e rusine de lacrimile lui, pentru ca sunt pentru cei pe care i-a iubit si i-a cinstit. "Si eu cind m-oi stinge, m-or pune feciorii mei la usa troitei, ca sa ma intilnesc cu taica si cu bunul. Si or aprinde ei luminari pentru sufletele noastre, cum am aprins si eu pentru strabunii mei de-au inaltat troita".

"Blestemati sa fie hotii!"

Necazul oamenilor a inceput in clipa in care unul dintre cei mai cunoscuti pictori ai nostri, al carui nume il trecem sub tacere din respect pentru ceilalti oameni de cultura, a trecut prin sat si a vazut troita. Niciodata nu vazuse culori mai frumoase si mai bine imbinate. S-a intors la Bucuresti si a facut totul pentru a aduce troita la muzeu. Pentru el avea valoare istorica si nu a vrut sa tina seama ca pentru taranii din Burlusi troita era vie. Oamenii blesteama si acum amintirea celui care le-a furat troita si le-a trimis inapoi o copie fidela, fara viata. "D-apai la ce sa ne rugam la troita asta noua, ca nu are sufletele mosilor nostri?" se intreaba o batrina. }aranii isi amintesc si acum momentul. Isi amintesc cum, vazind locul gol, s-au adunat la biserica si au inceput sa traga clopotele a nenorocire. Si cind s-au adunat cu totii, i-au cerut socoteala preotului, pe care-l considerau vinovat de vinderea troitei.

L-au fugarit pe preot, l-au prins si l-au inchis in altar si numai sfintul lacas i-a oprit sa-i faca rau. Cu toate astea oamenii sunt furiosi si la ora actuala. Ei sunt convinsi ca, de cind troita a fost luata, satul a ramas fara protectie. Norocul lor si sporul casei pare sa se fi dus. Vitele au inceput sa le moara prin ograda, fara nici o explicatie, recoltele nu mai sunt la fel de manoase, iar grindina nu-i mai ocoleste ca altadata. Mai mult, oamenii au inceput a se imbolnavi: unii si-au rupt miinile sau picioarele, altii au cazut de pe pod sau de pe scari, altii au ramas fara casa, fara recolta sau chiar fara agoniseala de o viata.

Ba doi sateni au fost gasiti morti in pat, fara sa li se fi intimplat nimic. Oamenii isi fac cruce si spun ca cei doi ar fi facut parte din cei care au vrut sa vada troita la Bucuresti. "Au murit singuri, fara luminare, din cauza blestemelor oamenilor pe care i-au lasat fara loc de rugaciune. Nu sufereau de nici o boala anume. I-a ajuns puterea troitei pe care au vindut-o, ca aia a fost ca si cum l-ar fi vindut pe Dumnezeu. Blestemati sa fie hotii troitelor noastre!", se descarca B. F. , de 54 de ani, unul din cei care au sarit cu topoarele cind au venit sa ridice si alte troite si sa le duca din sat.

Troita Domnului Tudor

Din pacate, cei care ar trebui sa-i ajute pe oameni au uitat care le este datoria. "Troita noastra au pastrat-o acolo, la Bucuresti, iar noua ne-au trimis alta in loc. Macar ca este noua, nu ne vine sa ne inchinam la ea. Pentru noi nu reprezinta nimic. Acolo nu sunt inaintasii nostri. Ca asa au hotarit domnii cei cu carte si putere, sa ne fure amintirea mortilor nostri", se plinge un batrin. In plus, noua troita a inceput deja sa se cojeasca, iar culorile sa i se scurga pe pereti. Oamenii vad si in asta un semn de la Dumnezeu. Ei nu inteleg de ce troita lor trebuie sa fie la Muzeu, ca sa o vada toata lumea pe bani.

Ei stiu una si buna, ca troita avea rostul ei sfint, de protejare a satului si a oamenilor din acele locuri. Si mai stiu ca ori de cite ori pe cer se adunau nori de grindina, era suficient sa se traga clopotele de la biserica si oamenii sa se adune la troita si sa se roage. "Peste tot cadea grindina, numai la noi in sat nu", spune o batrina. "Domnisorule, troita ceea a fost ridicata de Domnul Tudor, in amintirea pandurilor care au murit in lupta.

Era o troita stropita cu singele inaintasilor nostri si cu lacrimile noastre. Noi de cind ne stim acolo ne-am adunat si in zilele de nacaz si in zilele de sarbatoare. Acolo ne spuneam rugaciunile si acolo incingeam hora. Era bucuria si tristetea noastra. Domnii de la Bucuresti ne-au furat ce aveam noi mai sfint, nu le-ar mai ajuta Dumnezeu de hrapareti", isi varsa oful un alt batrin.

Minunea din salcie

Mai au taranii din Burlusi o comoara pe meleagurile lor. Mai au o troita de pe vremea lui Mircea cel Batrin, una ciudata, facuta dintr-un trunchi de copac. "Cei vechi stiau un secret uitat de multi din zilele noastre, anume ca credinta trebuie sa aiba radacini. De aia troitele erau scobite din trunchiuri de copaci cu radacinile adinf infipte in pamint. Sa nu le poata stramuta nimenea de pe locurile lor alese", ne spune mos Florea. Iar linga troita cea veche Dumnezeu si-a aratat puterea. A facut sa creasca un nuc direct din trunchiul unei salcii vechi de peste 100 de ani. Oamenii nu inteleg minunea dar se bucura ca asta se intimpla in satul lor si nu altundeva.

Eliszar